Sofia Mihăilescu, voluntar Ajungem MARI: „I-am simţit suferinţa, dorul de mama lui care era în închisoare, inteligenţa, nevoia de blândeţe, înţelegere, apropiere.”

Sofia Mihăilescu are 44 de ani și este deja la al treilea modul de voluntariat Ajungem MARI. Spune că îi place să gătească și să meargă în drumeţii, dar când vorbește despre timpul ei liber, vocea i se schimbă ușor: cel mai mult îi place să meargă la copii. Nu ca să îi ajute, nu ca să facă activităţi cu ei, ci pur și simplu ca să fie acolo, cu ei.

Am venit din dorinţa de a ajuta necondiţionat și din dragoste pentru copii.

Asta nu înseamnă că începutul nu a fost lipsit de emoţii. Când a trimis formularul de înscriere, frica a venit la pachet cu entuziasmul. Se temea că nu va fi acceptată, dar și că, dacă va fi, nu va ști cum să gestioneze poveștile grele ale copiilor.

Aveam teama că nu o să pot face faţă traumelor lor.

Prima întâlnire a avut loc la centrul Viaţă și Lumină, unde este voluntar și astăzi. A fost o întâlnire de prezentare, organizată, cu voluntari, coordonatori și copii. Ce a surprins-o nu a fost tristeţea, așa cum se aștepta, ci dezinvoltura copiilor.

M-a uimit cât de deschiși erau față de niște străini. Nu erau timizi deloc.

Atunci a înţeles că nu lipsa de curaj e problema, ci lipsa de stabilitate și de continuitate.

La una dintre primele întâlniri, copiii erau agitaţi, iar ideile de activităţi păreau să se fi epuizat rapid. Fără un plan clar, Sofia a început să le citească Cartea Junglei, cu voce calmă. Treptat, zgomotul s-a stins. Copiii s-au strâns în jurul ei, au făcut roată, iar unii s-au lipit de ea ca să vadă desenele din carte.

Atunci mi-am dat seama că unii dintre ei nu au fost citiţi când erau mici, iar alţii retrăiau o stare de liniște pe care o cunoscuseră cândva.

Momentul acela i-a arătat că, uneori, cele mai simple gesturi sunt cele care vindecă. Cu timpul, Sofia a renunţat la ideea de plan rigid. A învăţat că trebuie să se adapteze la starea copiilor din ziua respectivă.

Trebuie să inventezi pe loc, să fii flexibil. Altfel, nu funcţionează.

Cel mai greu i-a fost să gestioneze izbucnirile de furie și comportamentele violente, dar cel mai natural i-a venit apropierea fizică.

Îmbrățișările, mângâierile, ţinutul în braţe… pentru ei contează enorm.

Dintre toţi copiii, povestea lui E. i-a rămas adânc în suflet. L-a cunoscut când avea 6 ani. Era cel mai mic, cel mai furios, cel mai neascultător. În spatele comportamentului stăteau dorul de mama lui, aflată în închisoare, și o nevoie uriașă de afecţiune.

Era extrem de inteligent, dar atât de năbădăios încât toată lumea își pierdea răbdarea cu el.

Sofia a ales să îşi păstreze răbdarea cât mai mult cu putinţă. Când E. lovea sau trântea lucruri, îl mângâia și îi vorbea despre furie. Când se ascundea nervos după canapea, se așeza lângă el.

Îi vorbeam ca și cum era cel mai firesc lucru din lume să fie supărat.

Cu răbdare, l-a lăsat să vină singur spre ea. Și a venit. Într-o zi, i-a spus, aproape șoptit: „Știi, uneori îmi vine să îţi spun mama. Știu că nu ești mama, dar așa îmi vine…”

Mai târziu, când mama lui a ieșit din închisoare, E. o întreba dacă va mai veni la centru, în aceleași zile, ca să știe când o găsește. Iar când mama a plecat din nou, la muncă în străinătate, fără el și fratele lui, s-a agăţat de piciorul Sofiei și i-a spus: „Te rog să nu pleci nicăieri. Promite-mi că rămâi.”

Schimbările apar în timp. Uneori discret, alteori vizibil. Sofia le vede în rezultate școlare, în relaţiile dintre copii, în modul în care aceştia se raportează la adulţi. Un alt moment care i-a confirmat că prezenţa ei contează a fost legat de M., elev de clasa a V-a, pe atunci.

De la note de 5 și 6, a ajuns la 9 la română și matematică. A fost enorm pentru el.

Sigur că au existat și momente grele. La început, când copiii o respingeau, o durea și lua totul personal.

Abia mai târziu am înţeles că nu era despre mine.

Acum, reacţia ei e simplă: îi îmbrăţișează, îi întreabă dacă vor să fie lăsaţi în pace și respectă răspunsul, chiar și când e greu.s

Gesturile care au rămas cu ea sunt multe: o scrisoare de Crăciun cu „te iubesc” scris timid, un desen, un copil care a plâns în braţele ei un sfert de oră, apoi s-a ridicat și s-a întors la joacă.

Sunt lucruri care nu apar în rapoarte, dar care schimbă vieţi.

Voluntariatul i-a adus împlinire și o lecţie profundă despre rezilienţă. Pentru cei care cred că nu sunt făcuţi pentru voluntariat, mesajul Sofiei e simplu:

Să încerce. Nu au nimic de pierdut și au garantat de câștigat.

Iar dacă ar fi știut ceva de la început, spune cu sinceritate că i-ar fi plăcut să știe cât de greu e să te mai oprești, odată ce începi.

Poate în primele luni nu vezi rezultate, dar după un an, un an și jumătate, diferenţa e clară.

Pentru Sofia, dovada e în ochii copiilor, în felul în care o așteaptă, în promisiunile care se ţin. Pentru că, uneori, cel mai important lucru pe care îl poţi oferi unui copil nu e o soluţie, ci certitudinea că cineva rămâne.

Citeşte şi: De ce dezvoltarea emoţională și educaţională merg mână în mână. Despre copiii care au învăţat să se apere, nu să crească – Ajungem MARI

Ajungem Mari logo

AOCIAȚIA LINDENFELD

Str. Henri Coandă, Nr. 15, sector 1, București

office@ajungemmari.ro

Date contact