La 17 ani, Irina este un soi de șef de trib, un amestec de Pocahontas și Ioana d’Arc. N-o spunem noi, o spune voluntara ei, omul lângă care s-a transformat precum un boboc de floare sub razele blânde ale soarelui.
E mereu călare pe săgeată, răzvrătită, dar cu o cauză”, spune Eugenia Ghica, voluntar Ajungem MARI.
Ușor impulsivă, dar extrem de profundă și emoţională. Probabil e impulsivă tocmai pentru că simte atât de intens.
Irina nu intră într-o încăpere. Irina ocupă spaţiul. Are o energie care nu poate fi ignorată și o loialitate rară. Dacă ești în echipa ei și i-ai câștigat încrederea, te va apăra fără ezitare. Este prima care sare, reacţionează şi ia atitudine. E prima care are grijă de ceilalţi.
Sub armura de lider se află însă o poveste grea. Irina vine dintr-un spaţiu marcat de viciu, abuz de substanţe, anturaje greșite, pierdere și durere profundă. Nu vorbeşte mult despre trecut, dar este evident că este încă o forţă care o modelează.
Poate de aceea are nevoie să lupte pentru ceva, iar acel „ceva” al ei este sportul, marea ei pasiune. Energia pe care o are ar putea dărâma ziduri și, pentru o perioadă, chiar și sportul devenise un soi de obsesie.
La câtă sclipire are în ochi, ar fi păcat să nu consume energia asta într-o direcţie bună, spune Eugenia.
Irina visează să ajungă la liceul sportiv și, mai departe, să devină antrenor. Vede în sport nu doar bucuria mișcării, ci o șansă reală la independenţă și siguranţă financiară. O viaţă în care își câștigă singură stabilitatea.
Dansul a apărut în viaţa ei odată cu formarea echipei de la centrul în care locuieşte. A marcat din prima. Ritm, energie, ureche muzicală, le are pe toate.
Din punctul meu de vedere, este cea mai talentată din echipă la momentul actual. Poate duce foarte ușor dansul spre gimnastică.
Pentru Irina, succesul a fost combustibil. Faptul că se descurca bine a ajutat-o să rămână pe poziţii. Nici măcar în momentele mai dificile, când problemele sentimentale au destabilizat-o, nu s-a pus cu adevărat problema renunţării.
Eugenia a fost alături de ea la fiecare pas, chiar dacă începutul relaţiei nu a fost cel mai simplu.
A fost cea mai virulentă voce la sosirea mea. Obișnuită cu independenţa, nu înţelegea scopul „aterizării” voluntarei în echipă. Bombănea. Testa limite. Își apăra teritoriul.
Astăzi, lucrurile arată cu totul altfel.
Acum vrea să mă ia și la activităţi unde nici nu e necesară prezenţa mea. Ne-am ajustat una la alta într-un mod foarte frumos.
Relaţia nu s-a construit peste noapte, ci încet și sigur, ca o clădire solidă, exact așa cum ar trebui. Fata reticentă și furioasă de la început, care bombănea când o vedea pe voluntară, este astăzi fata care zâmbește, îmbrăţișează, caută atenţie și începe să împărtășească mici fragmente din trecutul ei: despre băieţi, despre relaţii, aspiraţii și visuri.
Dansul a învăţat-o lucruri esenţiale. Spiritul de echipă, disciplina, dar și să se relaxeze prin mișcare, fără ca asta să devină obsesie. Și, poate cel mai important, să aibă un loc unde energia ei nu este „prea mult”, ci exact cât trebuie.
Irina ar fi putut rămâne doar o adolescentă furioasă, cu un trecut greu și o energie greu de gestionat. Dar a avut o echipă, contexte şi oameni care au rămas acolo chiar și când ea testa limitele.
Nu cred că ar fi continuat cu atâta consecvență dansul fără întreaga echipă de fete.
Un copil nu are nevoie de cineva care să-l schimbe, ci de cineva care să rămână. Iar Irina este dovada că, atunci când un adolescent cu foc interior întâlnește un cadru sigur și oameni care cred în el, energia aceea poate deveni direcţie, vis, profesie. Și poate, într-o zi, un antrenor care va aprinde la rândul lui scânteia în alţi copii.
Poveștile ca cea a Irinei există pentru că există voluntari. Pentru că există oameni care aleg să intre într-o echipă deja formată, chiar dacă sunt întâmpinaţi cu suspiciune, ca să rămână şi să construiască. Și pentru că fiecare copil şi adolescent merită șansa de a-și transforma furia în forţă.