În fiecare decembrie, orașele se luminează. Casele se umplu de miros de cozonac și râsete. Reclamele vorbesc despre familie, apropiere, bucurie. Pentru mii de copii și tineri din sistemul de protecţie, luna decembrie deschide însă o rană veche, dar atât de prezentă şi poate cea mai dureroasă.
Despre ceea ce simt ei, ce ascund în spatele zâmbetelor amare și ce îi ajută cu adevărat, am stat de vorbă cu Iulia Răduţă, psihoterapeut şi coach care lucrează cu adolescenţi și tineri din centre de plasament în cadrul programelor Ajungem MARI.
Este un interviu greu, dar necesar. Și este un apel care merge direct la inimă. În perioada asta, bunătatea noastră poate face diferenţa dintre un decembrie suportabil și unul sfâșietor pentru un copil care își caută locul în lume.
Copiii „norocoși” și cei care au avut parte doar de pierderi
Iulia începe prin a face o distincţie dureroasă, dar reală, una pe care rareori o discutăm deschis.
Vreau să fac mai întâi o distincție importantă: copiii din asistență maternală versus cei din centre de plasament. Lucrez cu ambele categorii și diferența e mare.
Unii copii au fost luaţi de mici într-o familie de asistenţi maternali, iar pentru ei sărbătorile pot semăna cu ceea ce vedem noi în jur.
Copiii preluați de mici de un asistent maternal – cei care au primit apartenență, familie, stabilitate – trăiesc sărbători aproape normale. Nu-i cuprinde sentimentul de lipsă. Nu se întreabă: „Cum ar fi fost dacă eram cu mama sau cu tata?”. Au avut noroc.
Dar când vine vorba de adolescenţii și tinerii din centre sau apartamente de tip familial, acolo povestea stă altfel.
Pentru mulți dintre ei, sărbătorile nu înseamnă bucurie. Înseamnă amintiri groaznice din familia de origine. Sunt triști. Sunt furioși. Și sunt singuri…. Mai ales singuri.
Când lumea întreagă celebrează familia, ei se confruntă cu absenţa ei.
Tinerii din sistem pornesc în viaţă cu adevărat de la 0
În timp ce alţi tineri se întorc acasă de Crăciun, cei din sistem nu au unde să se întoarcă. Şi nu e vorba doar despre sărbători, ci despre o convingere mai largă, care apare periodic, mai ales la tinerii de peste 18 ani, care vor trebui să iasă din sistemul de protecţie.
Ei pornesc în viaţă cu adevărat de la 0, nu au o plasă de siguranță, nu au un părinte, o prezenţă constantă, stabilă care să le spună, prin cuvinte, dar şi prin acţiuni: „Nu îţi face griji, sunt aici indiferent ce Ţi se întâmplă! Vii acas, te ajut să te pui pe picioare şi apoi te poţi întoarce la viaţa ta. Nimic din asta!
Au, în schimb:
Cicatrici adânci. Povești de abandon. Părinți cu boli psihice. Abuz. Neglijență. Şi trebuie să vindece toate astea în paralel cu a pune o fundație care n-a fost pusă niciodată.
Emoțiile lunii decembrie – Un amestec greu de dus
Iulia crede că e important să conştientizăm cum se simte această perioadă în sufletele lor.
Câte puțin din toate. Le gestionează la fel cum gestionăm toți situațiile în care simțim disconfort sau cum gestionăm emoțiile „rele”. Ne protejăm cum putem. Unii fac glume și ironii – te întreabă cineva „cum te simți de sărbători?” și răspund „uimitor” cu un zâmbet amar. Alții se prefac că nu-i deranjează – „mie oricum nu-mi plac sărbătorile”. Asta e ceea ce psihologii numesc mecanism de apărare.
Alții au învățat să nu mai simtă – literalmente. Când viața te doare prea tare, prea des, corpul învață să se „închidă”. Întrebi un adolescent „ce simți?” și te privește absent – nu refuză să spună, chiar nu mai știe. S-a deconectat de emoții ca să supraviețuiască.
Aș adăuga totuși și bucurie și surpriză la cele de mai sus. Autentice. Pentru că uneori, un gest de bunătate și atenție chiar ajunge cum trebuie la destinatar.
Despre cadouri, atenția bruscă și scepticismul firesc
În fiecare an, centrele sunt vizitate de oameni bine intenţionaţi: voluntari, donatori, grupuri care vor să aducă bucurie. Dar pentru un copil sau un adolescent rănit, atenţia e o sabie cu două tăișuri.
Cred că prudența/reticența/rezerva este ceea ce definește cel mai bine reacția acestor adolescenți/tineri față de persoanele noi. Și este firesc să fie așa. Dacă persoanele cele mai apropiate, care au avut sarcina să îi ocrotească, să le ofere siguranță, iubire, nu au fost prezente, ce încredere și deschidere să aibă față de cineva total nou? Poate uneori este prezentă iritarea (răspunsul ce înlocuiește cam orice tip de emoție, până când, (re)învață reacția adecvată diverselor contexte).
Gesturile mici contează enorm atunci când sunt făcute cu grijă.
Cred că ei își iau ce au nevoie din ce primesc de sărbători. Este nevoie ca toate acestea să fie oferite însă cu respect, cu discreție, cu curiozitate față de nevoile lor reale, dar și discernământ de adult față de ceea ce le este benefic (din toate câte își doresc).
Efectele pe termen lung: să fii „vizibil” doar de Crăciun
E important să fim de ajutor, dar e vital să fim acolo şi când e cu adevărat nevoie, nu doar când simţim noi nevoia să oferim.
Copiii învață că sunt „văzuți” doar când e sezonul de generozitate. Asta lasă o urmă: “Contez pentru alții doar când e convenabil”. Tinerii cu care lucrez nu percep atenția de Crăciun ca pe afecțiune. O văd pragmatic – ca pe o tranzacție, nu ca pe o relație.
Iar învăţătura emoţională din spate poate deveni toxică.
Suspectez că pe termen lung poate consolida dificultatea de a crede în relații constante, tendința de a se adapta excesiv la așteptările altora și cicluri repetitive de speranță și dezamăgire. Dar rămâne o ipoteză – în lipsa unor studii longitudinale.
Ştim însă că ajutorul real presupune şi continuitate.
Care sunt nevoile reale
Nevoile copiilor şi tinerilor din sistemul de protecţie sunt multe. Cele de bază sunt, într-o oarecare măsură, îndeplinite. Există însă nevoi complexe, care nu pot fi acoperite cu uşurinţă.
Expunere la activități diverse, să își măsoare puterile. Să își dea seama ce vor să facă în viață. Ajutor la interviuri, la căutat slujbe, chirie.
Dar cea mai valoroasă nevoie? Adulți echilibrați. Constanți. Repere pe care să le modeleze. Oameni cu care să se sfătuiască. Care să îi ghideze. De când colaborez cu Asociația Lindenfeld, am văzut astfel de oameni. Voluntari care rămân.
Îmi amintesc o scenă: o voluntară o aștepta la finalul terapiei pe una din adolescentele cu care lucrez. A întrebat-o cu căldură: „Ce faci, fată frumoasă?”. Bucuria discretă a copilei mi-a rămas vie în memorie.
Sunt multe astfel de gesturi. Parte dintr-un sistem coerent care încearcă să construiască o bază emoțională din mai multe unghiuri. Mă bucură. Mă impresionează. Mă emoționează.
O dovadă în plus că un gest mic, repetat, poate schimba traiectoria unui tânăr. Pentru un copil crescut fără iubire constantă, astfel de momente pot repara crăpături vechi.
Dacă puteți dărui puțin din cât aveți, faceți-o, cu siguranță va conta! Nici nu știți ce planuri se pot face cu 150 lei! Sunt multe asociații, ONG-uri care acoperă părți din nevoile copiilor: de conexiune, de joacă, de curiozitate, de creație, de terapie, de a asigura tranziția între sistemul de protecție și lumea reală și vor folosi înțelept resursele financiare. Sunt alte asociații care strâng cărți, bunuri, ceva ce aveți deja și nu mai folosiți. Alegeți cauza care vă împlinește cel mai mult, și în care aveți încredere că se întâmplă.
Dacă puteți oferi timp și conexiune în mod constant, va conta enorm. Și da, la început veți fi încercați, mai mult decât ați fost până acum în vreo relație. Și da, poveștile vi se vor părea sfâșietoare, atunci când tinerii vor avea încredere în voi să se deschidă. Cel mai important, dar cel mai important când vor face asta (și o vor face dacă veți apărea de fiecare dată când ați promis), ascultați, fiți curioși, și gândiți-vă ce efect ar fi avut asupra voastră, sau a cuiva drag, dacă s-ar fi întâmplat ce vă povestesc ei. E suficient, veți răspunde potrivit.
De Crăciun, nu putem repara trecutul, dar putem schimba viitorul. Copiii și tinerii din sistem nu cer lucruri mari. Vor șansa la un drum drept, sprijin real și constant, oameni care să rămână.
Donează pentru Ajungem MARI. Ajută un copil să creadă că există, totuși, un loc sigur pentru el în lume: fii mos craciun 2025 – Ajungem MARI
***
Iulia Răduţă este psihoterapeut şi coach. Lucrează cu adolescenţi şi adulţi, îmbinând psihoterapia integrativă cu elemente de EFT, EMDR şi coaching. Are o abordare pragmatică, dar caldă şi este una dintre vocile care stau aproape de copiii și tinerii Ajungem MARI și una dintre cele care văd cel mai clar cât de mult contează sprijinul nostru.