Continuăm seria cu poveşti din voluntariat cu o nouă mărturie a lui Marian Guţu. 3 băieţi are în grijă şi toţi 3 sunt extrem de dornici să-i atragă atenţia, să petreacă mai mult timp cu el şi să se bucure de tot ce are să-i înveţe. Iar asta-i face, nu o dată, să apeleze la tot felul de tertipuri. 😊
Mare șmecher A.! L-a pus pe un domn de la centru să mă roage să fie el primul, pentru că pleca acasă. Nu coincidea cu planul meu, aș fi vrut să lucrez mai întâi cu M., dar nu am avut încotro.
S-a lăudat cu nota 10 obținută la școală și mi-a mulțumit pentru asta. E clar că progresează, doar că, atâta timp cât nu lucrează singur, viteza este mult prea mică față de cât ar fi necesar. În consecință, îi spun asta de fiecare dată când ne întâlnim. Faptul că merge acasă îl trage înapoi la învățătură, dar…
A urmat M., care era așa de supărat încât s-a așezat la doi metri de mine și nici nu a vrut să mă privească.
– De ce ești supărat?
– Nu vreau să spun!
– Ești supărat pe mine?
– Nu, dar nu vreau să facem lecții!
– Bine, nu facem lecții. Vorbim ce vrei tu!
– Nu vreau nici să vorbesc!
Cred că atunci, în mintea lui, ar fi vrut să se certe rău cu mine și să îmi spună lucruri în așa fel încât să mă doară: “Tu chiar vrei să știi de ce sunt eu supărat? Ție chiar îți pasă de ce sunt eu așa trist acum? Îți pasă ție câtuși de puțin ce e în sufletul meu? Bine! Haide să îți zic!”
Și așa, din senin, începu:
- Eu, la celălalt centru, adunam puncte! Copiii care erau cuminți și învățau bine primeau puncte. Cu punctele astea voluntarii mă scoteau în oraș. Cu punctele astea voluntarii mă duceau la clubul de fotbal. Eram bun la fotbal. Dacă mergeți în Mogoşoaia, la terenul de lângă școală și întrebați de mine or să vă spună cât de bun eram. Dacă vreți, puteți să mă înscrieți din nou, pentru că ei știu de mine. Vreau și eu să desenez și să colorez și nu am nimic. A. pleacă acasă. Eu nu am unde să plec. Și mai sunt… dar nu vreau să vă mai spun acum…”
După care tăcu. Am tăcut amândoi o vreme. Într-un târziu mi-am luat inima în dinți și i-am spus: “Eu ți-am adus o carte. Ai vrea să te uiți, să vezi dacă îți place?”
Dintr-o dată fața i s-a luminat.
“Mi-ați adus o carte? Doar pentru mine? Și o să mi-o lăsați de tot?”
Am început să citim. Stilul lui era citit-viteză.
“Ce ar fi dacă am citi un pic mai rar și cu intonație? Din câte văd, nu ne aleargă nimeni.”
Și M. a început să citească frumos, așa cum ar fi interpretat o piesă de teatru, pe roluri. Apoi am lucrat la matematică și a mers bine.
A făcut ochii mari când a văzut că scot din servietă un ceas cât o farfurie. Nu înțelegea ce vreau de la el. Când a realizat că intenționez să-i explic cum îl citim, mi-a spus așa, șmecherește: “Păi, eu le știu pe astea!” După care mi-a demonstrat, inclusiv cu probleme de calcul, mai complicate.
Printre lecții am vorbit și despre ce se întâmplă cu noi atunci când ne supărăm foarte tare și pierdem controlul. Mi-a spus cum simte el și am discutat ce metode avem să ne calmăm, să ieșim din acea stare.
Am făcut și skandenberg, unde a câștigat. Încă nu sunt sigur dacă l-am lăsat sau a fost pe bune. 😊
I-am dat temă, atât la citit, cât și la matematică și ne-am despărțit mult mai prieteni decât eram cu o oră în urmă.
Se pare însă că a fost ziua băieților supărați. Și celălalt M. a venit foarte îmbufnat. Am vorbit, ne-am reamintit care este drumul nostru și de ce e el important, după care am făcut lecții. Și a fost bine!
Citeşte şi: Rock FM – Fă bine ca să fim bine!