Iulia Ilaşcu are 21 de ani de viaţă şi mai bine de 4 ani de voluntariat la Ajungem MARI. Este studentă la Facultatea de Farmacie, iar alegerea domeniului este strâns legată de cea de a face voluntariat – îi place să ajute în fiecare zi. Îi place şi să citească, să asculte muzică şi să se plimbe pe malul Bahluiului şi adoră să călătorească, simţind că în felul acesta reuşeşte să se dezvolte multilateral. Iar din toate activităţile acestea şi din tot ce învaţă, în şcoală şi în viaţă, dă mai departe copiilor din sistemul de protecţie, la care merge săptămână de săptămână.
Am încercat să fac voluntariat cu copii la mai multe ONG-uri. Dintotdeauna mi-a plăcut să stau cu copii, foarte multă lume m-a lăudat că am talent didactic şi explic clar şi pe înţelesul tuturor, că sunt calmă şi răbdătoare, astfel că era o alegere clară pentru mine. Nu am avut contact direct cu copiii nicăieri însă. Am fost pusă să sortez bani, să împart pliante, lucruri care nu se pliau pe viziunea mea despre voluntariat.
Din fericire, am aflat de la o prietenă de Ajungem MARI şi am fost mai mult decât recunoscătoare să fiu primită cu braţele deschise de o comunitate de oameni calzi, primitori şi să pot să împart, în mod direct, cunoştinţele şi experienţele mele cu copiii.
Prima întâlnire cu copiii nu a fost tocmai floare la ureche pentru Iulia.
A fost înfricoşător sau cel puţin aşa am resimţit-o atunci. Aveam 16 ani şi am fost repartizată la un centru de mame minore, multe mai mari decât mine şi cu copil. Îmi era frică să nu le încurc, să nu le deranjez şi, mai ales, ca vizitele mele să nu fie în zadar, având în vedere că nu prea aveam ce să le învăţ despre maternitate.
Mai mult, realitatea din centru nu avea legătură cu ce îşi imaginase anterior.
Credeam că e mult mai uşor, că necesită mult mai puţină implicare. Credeam că vor fi doar 2 ore pe care le petrec înconjurată de copii, nu că voi ajunge acasă şi mă voi gândi ce pot să fac pentru ca viaţa lor să fie puţin mai fericită.
Cu toate astea…
Mă simt împlinită. Să aduc zâmbetul pe buze unei tinere lovită din toate părţile îmi umple inima de bucurie. E adevărat că uneori planurile pe care mi le fac acasă nu se potrivesc deloc cu ce se întâmplă la centru, dar cred că tocmai asta subliniază faptul că un voluntar bun e un voluntar adaptabil.
Activitatea în sine e foarte recompensatoare. Nu fizic, ci psihic. Să vezi un tânăr sau un copil pe care atunci când l-ai întâlnit prima dată ori nu ştia să citească, să calculeze ori poate era agitat, trist, timid şi în câteva luni să ai un progres real, e o recompensă uriaşă.
Iar Iulia a simţit de multe ori în aceşti ani bucuria recompensei.
Am avut o situaţie cu o tânără care a fost distantă cu voluntarii o perioadă, punând distanţarea pe baza unor gelozii cauzate de faptul că simţea că unii voluntari petreceau mai mult timp cu alte fete. Câteva săptămâni am încercat să stau mai mult cu ea, dar mereu mă respingea. Îmi spunea că e obosită, că nu are chef, să o las în pace. Până când, într-o săptămână, a venit şi m-a îmbrăţişat de nicăieri. Am înţeles că a fost în semn de mulţumire că nu am renunţat la ea în tot acest timp.
O altă întâmplare, de acum 2 ani, e legată de o mamă ajunsă în centru cu o fetiţă de 7 ani, care nu ştia să citească. Au stat 2 luni acolo, iar în timpul ăsta am reuşit să îi captez atenţia fetiţei astfel încât, când au plecat din centru, micuţa citea aproape cursiv.
Studenta noastră cu suflet mare spune că unul dintre lucrurile care au determinat-o să îşi prelungească activitatea de voluntariat de la un an la altul este libertatea.
Nu sunt constrânsă să fac activităţi care nu îmi plac sau cu care nu mă simt confortabilă. În plus, Ajungem MARI mi-a oferit şansa să interacţionez direct cu copiii şi tinerii, să particip şi chiar să susţin workshop-uri şi, mai mult decât atât, să fiu înconjurată de oameni cu aceleaşi principii ca mine şi cu aceeaşi dorinţă de a ajuta.
Am primit de-a lungul timpului foarte multe întrebări de tipul: „Cum ai timp să faci şi voluntariat?” Nu am timp, îmi fac. Sunt săptămâni şi săptămâni. Unele sunt mai aglomerate, în altele poate nu mă simt eu bine, fizic sau psihic. E OK să nu ai uneori timp sau energie.
Dar aici nu e vorba doar de consum, ci şi de ce primeşti în schimb. Pe mine, voluntariatul m-a ajutat enorm pe partea de empatie. Am învăţat multe lucruri despre bebeluşi, despre nevoile lor, despre cât de obositor e, astfel că nu mai sunt atât de neştiutoare la acest capitol. Am reuşit şi să trec peste anxietatea de a cunoaşte noi persoane, căci mereu fetele vin şi pleacă din centru. Am mai învăţat că o simplă încurajare, la momentul potrivit, face mai mult decât orice, să mă bucur de toate lucrurile nemateriale şi să nu renunţ.
La rândul ei, Iulia Ilaşcu simte şi împlineşte nevoile tinerelor la care merge.
Au nevoie de un prieten, de cineva care să le ajute şi să le susţină în momentele dificile, de afecţiune, distracţie şi explorare. Eu sunt acolo pentru ele, iar ele am observat că au preluat de la mine calmul şi atenţia la detalii.
Nu e mereu simplu, dar sunt momente care îţi arată exact cât de mare e nevoie de tine acolo. La un moment dat una dintre fete mi-a solicitat ajutorul în pregătirea pentru Bacalaureat. După câteva şedinţe în care părea că totul merge bine, tânăra a refuzat să ne mai întâlnim. Mereu găsea câte o scuză. M-am demoralizat total, căci mă ataşasem de ea şi i-am văzut potenţialul. După câteva săptămâni în care nu mi-a răspuns la mesaje mi-a dat însă un mesaj care m-a emoţionat teribil: „Am nevoie de ajutor de la tine, te rog. Nu pot face asta singură.”
Citeşte şi: Poveşti din voluntariat: „El pleacă acasă. Eu nu am unde să plec.” – Ajungem MARI