Gabriela Stanciu este asistentă medicală, iubeşte cărţile, copiii şi natura şi de un an de zile este voluntar Ajungem MARI în Bacău. Cea mai mare temere a ei atunci când s-a înscris în procesul de recrutare era aceea că nu va reuşi să se apropie de copiii instituţionalizaţi suficient de repede.
Mi-au arătat exact contrariul. Şi am înţeles foarte repede că nu e atât de greu să fii bun, să faci ceva şi pentru ceilalţi. Este nevoie doar de dorinţă şi puţină voinţă.
Nu ştia la ce să se aştepte atunci când a început voluntariatul, dar a înţeles repede ce au nevoie copiii de la ea şi de la ceilalţi voluntari: să fie ascultaţi, să primească încredere din partea celorlalţi, atenţie, dragoste. Au nevoie de oameni care să le fie aproape şi care să-i înveţe.
Eu, la rândul meu, am învăţat de la ei să fiu bună şi răbdătoare, să am încredere în mine şi în ceilalţi, să trăiesc cu puţin şi să mi se pară că am enorm. Mă bucur permanent de dragostea copiilor şi învăţ în fiecare zi, alături de ei, cum să fiu varianta mea cea mai bună. Când plec de la ei am mereu sufletul încărcat de emoţii pozitive.
Este unul dintre motivele pentru care niciodată nu s-a gândit că ar putea renunţa să mai meargă la ei. Chiar şi atunci când pleca de acasă cu planuri clare despre activităţile cu ei şi apoi lucrurile decurgeau cu totul şi cu totul altfel, Gabriela se adapta şi mai primea cu bucurie o lecţie nouă.
Aşa am învăţat că trebuie să mă adaptez prima dată la nevoile lor, să îi ascult, să am răbdare pentru ca mai apoi să încercăm să facem ce ne-am propus pentru acea zi. Şi dacă nu reuşim nu este nicio tragedie. Din fiecare întâlnire învăţăm câte ceva nou şi de cele mai multe ori îmbrăţişarea de la sfârşit şi bucuria de pe chipurile lor, bucuria că am fost acolo, este tot ceea ce contează.