Alin are 9 ani. Astăzi aleargă către voluntari cu temele pregătite și cu mâna ridicată primul, la orice activitate. Nu a fost însă mereu așa. Multă vreme a fost etichetat drept copil-problemă.
Alin vine dintr-o familie iubitoare, dar monoparentală, cu venituri la limita sărăciei şi mai are un frate şi o soră. Când avea doar 3–4 ani, el și fratele lui au ajuns în grija bunicului matern, în timp ce mama executa o pedeapsă privativă de libertate. După moartea bunicului, la 6 ani, Alin a intrat în sistemul de protecţie.
A ajuns într-un loc nou, cu reguli noi, oameni noi şi frici vechi. Era o mână de copil, mic, slab şi cu defecte de vorbire apărute pe fondul traumei. Era furios, conflictual, veșnic în opoziţie cu orice autoritate. Își provoca colegii, sfida adulţii, răsturna mese și canapele în crize de furie care păreau imposibil de oprit.
Singura persoană care părea să mai avea puţină influenţă asupra lui era fratele mai mare, și el, la rândul lui, doar un adolescent debusolat.
Pentru cine avea răbdare să privească dincolo de comportament, inteligenţa lui era evidentă. Dar pentru că părea de nestăpânit, a fost înscris la o școală specială. Se plictisea îngrozitor, iar plictiseala îi amplifica furia. Era, în ochii multora, un copil-problemă.
Răbdarea care schimbă traiectorii
Alin testa limitele în fiecare zi. Strica jocurile, căuta conflicte, provoca. Apoi, după ce izbucnea, fugea și se ascundea în același loc, tăcut, câte 20–30 de minute.
Nu pedepsele, nici etichetele nu au fost cele care să-l ajute. A contat însă prezenţa constantă a unor adulţi care au înţeles că dincolo de furie este frică.
Când era lăsat să se liniștească fără confruntare directă, crizele se dezamorsau mai repede. Când cineva rămânea lângă el, chiar și în tăcere, lucrurile începeau să se așeze. Cărţile citite cu voce tare au devenit un ritual. Își amintește și astăzi prima poveste ascultată și spune, zâmbind, că voluntarii sunt „zânele cărţilor”.
În toamna următoare a fost înscris la o școală obișnuită, tot în clasa pregătitoare. Au venit din nou exerciţiile repetitive, plictiseala, precum şi tentaţia de a deraia. Atunci a venit următorul pas important: logopedia.
Am activat resursele necesare pentru ședinţe săptămânale, nu doar pentru el, ci și pentru alţi copii. Exerciţiile de pronunţie erau dublate însă de multă muncă emoţională. Alin protesta înainte de fiecare oră, protesta și când exersa suplimentar, însă a continuat să meargă şi să repete.
Logopeda l-a declarat „absolvit” pentru că vorbirea lui se îmbunătăţise vizibil. Încă se mai corectează singur la cuvintele dificile, iar când nu îi iese, cere ajutor fără rușine. Este o victorie uriașă pentru un copil care, cândva, răsturna mese ori de câte ori apărea frustrarea.
Furie transformată în forță
În vara trecută, Alin a participat şi la câteva ședinţe de terapie de grup organizate în centru. Nu a lipsit de la niciuna. Nu pentru că a fost obligat, ci pentru că şi-a dorit mult.
A învăţat tehnici simple de gestionare a furiei, iar rezistenţa la frustrare a crescut vizibil. Pumnii nu mai zboară, mobilierul este întreg, iar relaţiile lui s-au schimbat radical. A devenit mai atent la ceilalţi, mai blând şi chiar şi adulţii care odată îl considerau copil-problemă îl privesc acum diferit. Acum este copilul care vrea, care încearcă şi, de multe ori, reuşeşte lucruri ce odinioară păreau de neatins.
Iar progresele se văd cel mai clar în cele mai grele momente, precu cel în care mama a ieşit din detenţie. Speranţa că se vor întoarce acasă s-a reaprins, doar ca să se stingă din nou când i-a anunţat că va pleca la muncă, în străinătate. Sentimentul de abandon s-a reactivat, însă Alin a reuşit de această dată să se recalibreze. A contat că de această dată avea repere stabile în viaţa lui, voluntari care vin constant, activităţi pe termen lung, lucruri care sunt acolo şi nu dispar.
Copilul care cere provocări
Astăzi, Alin este primul la apel când vin voluntarii. Vine cu temele făcute şi cere exerciţii suplimentare, citește singur când găsește o carte interesantă, iar la școală are rezultate foarte bune. Chiar dacă este doar în clasa întâi, performanţele lui ies în evidenţă. Rezolvă deja exerciţii cu înmulţiri și împărţiri care depășesc nivelul clasei, cere mereu exerciţii necunoscute şi provocări.
Este înscris şi la un club de fotbal. Merge la toate antrenamentele, joacă în două grupe de vârstă diferite, iar energia care altădată se transforma în distrugere, astăzi se transformă în disciplină și ambiţie.
Încă testează limitele, e firesc. Încă protestează uneori, din varii motive, dar de cele mai multe ori, în timp ce protestează, face exact ce trebuie făcut. Este o diferenţă enormă.
Iar Alin nu s-a schimbat pentru că cineva i-a spus să se schimbe, ci pentru că a fost văzut dincolo de comportamentul său.
Pentru că:
- a avut acces la logopedie prin sprijinul programului;
- a beneficiat de activităţi educative constante;
- a participat la terapie de grup;
- a avut voluntari care nu au renunţat la el în momentele dificile.
Ajungem MARI înseamnă exact asta: intervenţii concrete, susţinute, adaptate nevoilor reale ale fiecărui copil. Nu doar activităţi punctuale, ci procese care durează luni și ani.
Toate există pentru că în spate este o supercomunitate: donaţii care fac posibil accesul la specialiști, redirecţionarea impozitului, care susţine continuitatea programelor, voluntariatul care oferă stabilitate emoţională şi recomandările care aduc noi oameni aproape de copiii care au nevoie de ei.
Citeşte şi: Muzeul Viu al Empatiei, ediţia a III-a – Locul unde poveștile nu se privesc, se simt – Ajungem MARI