Muzeul Viu al Empatiei nu este un loc în care intri ca să privești de la distanţă. Este un loc în care, fără să-ţi dai seama, te apropii. De un copil, de o frică, de o speranţă şi, mai ales, de tine şi de sufletul tău.
Luni seară, la Hilton Garden Inn Bucharest Old Town, am deschis ușile unui eveniment şi, în acelaşi timp, am deschis ușile unor vieţi care nu vor să mai fie privite prin eticheta „din sistem”, ci prin ceea ce au devenit.
Seara a început cu un gând simplu, din partea Iarinei Taban, fondatoarea Ajungem MARI: poveștile copiilor din sistem nu sunt pagini închise, ci se scriu acum, în timp real, iar noi putem fi parte din ele.
Sprijinul constant şi încurajările permanente ale voluntarilor, precum şi oportunităţile pe care voi le deschideţi – o vizită de orientare profesională, un curs de calificare asigurat, întâlnirea cu un antrenor sau un profesor la un curs vocaţional, înscrierea la psihoterapie – toate acestea pot orienta parcursul unui tânăr neîncrezător spre împlinire şi independenţă. – Iarina Taban
În fiecare an căutăm voluntari-prieteni pentru aceşti copii şi tineri, iar astăzi 1500 de oameni sunt alături de 3500 de copii din 29 de judeţe. În ciuda aparenţelor, acestea nu sunt cifre, ci relaţii. Relaţii care se construiesc săptămână după săptămână, de la o lună la alta, de la un an la celălalt.
Aceleaşi relaţii au cufundat la un moment dat sala în liniște. Am urmărit povestea lui Sergiu, la vârsta de 11 ani, cu furtunile sale din interior, furia folosită ca armură şi tăcerile acelea grele. Apoi am fost invitaţi să ne imaginăm cum ar arăta viaţa lui peste 5, 10 sau 20 de ani. Fiecare dintre noi a devenit responsabil de un viitor imaginar. Unii l-au văzut pierdut, alţii l-au văzut salvat, dar toţi am simțit cât de fragilă este linia dintre cele două. Când am aflat parcursul lui real, s-a făcut din nou liniște. Nu una grea, ci una plină de bucurie şi speranţă, pentru că Sergiu nu a rămas singur şi are un viitor frumos. La fel este şi empatia, un sentiment frumos, dar mai presus de atât, este o decizie repetată ani la rând.
Iar rezultatele se văd tot în oameni, oameni precum Răzvan, Corina, Gabi, Mariana. Toţi 4 şi-au deschis sufletele în faţa celor invitaţi la acest eveniment.
Poveşti despre viaţă şi putere
Răzvan, crescut într-o familie cu nouă fraţi, a spus ceva care a schimbat perspectiva întregii săli.
Lumea e diferită în funcţie de context pentru că fiecare copil se simte diferit. Pentru mine sistemul a venit ca o oportunitate. Am mers acolo și am folosit toate resursele în avantajul meu.
Răzvan a ieşit din sistem, a terminat facultatea cu note excepţionale, iar acum munceşte cu aceeaşi dedicare cu care a învăţat ca să ajungă în acest punct. Nu-şi priveşte trecutul cu resentiment, ci cu responsabilitate. Şi nu avea cum să nu vorbească şi despre prietenii pe care i-a câştigat în tot acest timp, unul dintre ei fiindu-i alături inclusiv la acest eveniment.
Noi avem privilegiul de a fi fost în aceeaşi tabără organizată de Ajungem MARI. E ceva magic pentru că întâlnești niște oameni cu care ești cumva pus într-un context — nu tu alegi oamenii cu care ești acolo — dar pleci de acolo dorindu-ţi să nu te mai desparţi de ei niciodată.
Tot acolo l-am cunoscut pe Sebi, care a devenit cel mai bun prieten al meu. Sebi, ești fratele meu, te iubesc mult de tot. Taberele astea nu sunt despre loc, ci despre oameni.
Ficare copil, fiecare tânăr are propria poveste, propriul drum și motivaţii. Corina a vorbit şi ea despre viaţă, pe care a descris-o ca pe o călătorie de întoarcere către tine. De ce întoarcere? Pentru că prima bucată a vieţii a îndepărtat-o temporar de ea şi de dorinţele ei. A crescut într-o familie disfuncţională, marcată de dependenţe, abuzuri şi pierderi majore. Au urmat ani de zile în sistemul de protecţie şi apoi momentul în care a decis să iasă.
Voiam cu atâta ardoare să mă schimb, doar că nu găseam puterea înăuntrul meu.
Voluntarii Ajungem MARI au fost acolo mereu, oricât de greu i-ar fi fost, oricât de mult i-ar fi respins.
O sunam pe Iuliana oricând voiam să vorbesc cu cineva și aceasta este una dintre relaţiile în care am învăţat că nu e nimic în neregulă cu mine atât de profund încât eu să nu pot fi iubită și acceptată așa cum sunt. Apoi, m-a recomandat către Ajungem MARI, pentru psihoterapie şi am avut binecuvântarea de a avea o terapeută extrem de bună.
Corina ştie că nu poate schimba trecutul, dar că prezentul şi viitorul sunt în mâinile ei.
Nu putem alege de unde venim, dar putem alege încotro ne îndreptăm. Oricât de sparţi în bucăţi am fi, oricât de răniţi, oricât de multă durere am căra în spatele nostru, suntem mai mult decât atât.
Mariana a fost şi ea ani la rând „fata din sistem”, marcată de judecăţi şi prejudecăţi, de cuvinte grele din partea celorlalţi şi desconsiderare.
De multe ori mă gândesc că sunt un fluture care a pornit dintr-o molie care poate n-avea nicio speranţă. Poate era mâncată de o vrabie și nu se mai năștea fluturele și până la urmă fluturele a ieșit din cochilie și a zburat la cel mai mare vis, la facultate, ca să-și vadă viitorul în faţă frumos.
Când a ajuns în centru, credea că este un copil rău şi că plasamentul este o pedeapsă. Până când, într-o zi, în curte au apărut voluntarii Ajungem MARI.
De multe ori cred că voluntarii Ajungem MARI sunt niște îngeri de la Dumnezeu care au venit în calea mea și mi-au luminat drumul. Mi-au amintit ceea ce sunt, de fapt.
Îmbrăţișările, taberele, sprijinul, oamenii care au sunat-o când era în spital, prieteniile legate în tabere, toate au pus cărămidă peste cărămidă la ceea ce este astăzi Mariana.
Eu am trăit, m-am vindecat și am acceptat tot ce s-a întâmplat, orice lovitură, orice vorbă spusă la nervi și orice despărţire.
Când îl priveşti pe Gabi, vezi un tânăr energic, cu zâmbet larg şi parcă mereu pus pe şotii. Nu se teme însă să vorbească despre subiecte grele, precum ruşinea de a spune că eşti din plasament, despre colegi care te judecă sau vocea interioară care îţi spune că poate nu vei reuși.
Ruşinea aceasta, am reuşit să o vindec cu ajutorul Emiliei, de la Ajungem MARI. A vorbit cu mine… Nu pot să exprim exact ce mi-a spus, dar m-a încurajat şi m-a făcut să simt pur şi simplu că ruşinea aceea pe care o aveam s-a mai diminuat, parcă s-a mai evaporat din ea.
Gabi a mărturisit că aici a simţit cu adevărat cum e să fii încurajat şi sprijinit. Nu cere însă scurtături, ci șansa de a munci. Când, în timpul evenimentului, a recunoscut că şi-ar dori să lucreze la radio şi cei prezenţi au început să caute soluţii, a replicat rapid:
Nu, nu vreau ajutor. Vreau să muncesc și să merit acel post.
Întâlniri de suflet
În aceeași seară, actorii invitaţi au vorbit despre întâlnirea cu poveștile reale ale copiilor și despre responsabilitatea de a le da voce fără a le cosmetiza.
Florin Aioane a povestit despre spectacolul „Acest loc blestemat”, jucat inclusiv în centre de detenţie pentru minori, despre cum un spectacol bun ajunge la oricine și despre cât de ușor pot ajunge unii tineri la „scurtături” periculoase atunci când nu au modele și sprijin.
Mulţi dintre ei și-au dorit să se îmbogăţească rapid și așa au ajuns să comită tot felul de infracţiuni. Nu au avut niște modele cum sunt voluntarii Ajungem MARI sau oameni din sistemul de protecţie din România, așa că s-au luat după niște oameni care au fost destul de toxici pentru ei și pentru evoluţiile lor și majoritatea, din păcate, a recidivat sau după ce și-au ispășit perioada de condamnare au ajuns în sistemul pentru adulţi.
Adrian Nicolae a vorbit despre pericolul desensibilizării și despre datoria de a nu rămâne indiferenţi în faţa suferinţei reale.
Eu le-aș recomanda să nu le fie niciodată rușine de cine sunt, pentru că sunt niște persoane foarte puternice, sunt niște supravieţuitori.
Beatrice Rubică, colaboratoare veche a Ajungem MARI, a vorbit şi ea despre necesitatea de a fi liberi în simţiri.
Le-aș transmite să nu le fie teamă să se arate așa cum sunt. Să fie ei, să fie autentici cu bune și rele, așa cum sunt. Să încerce să îmbunătăţească tot ce pot la ei și să se lase ajutaţi.
La final, ceea ce a rămas în sală nu a fost doar emoţia unui eveniment, ci imaginea clară a rezultatului, iar aceasta este esenţa Muzeului Viu al Empatiei. Nu poveștile în sine, ci ceea ce se întâmplă când cineva rămâne lângă tine suficient de mult încât să-ţi amintești cine ești și cine poţi deveni.
Credit foto: Dragoş Constantin