Alexandra Pasăre are 17 ani şi este voluntar Ajungem MARI de câteva luni. Îi plac expediţiile pe munte, îi place să picteze şi, în general, să-şi folosească mâinile şi mintea în moduri cât mai creative. S-a înscris ca să ajute copiii instituţionalizaţi şi să le ofere sprijin emoţional. A aflat însă că face mai mult de atât şi că primeşte, la rândul ei, o mulţime de lucruri pe care nici nu le bănuia până de curând.
Voluntariatul este o experienţă satisfăcătoare şi oferă o oportunitate unică de a ajuta copiii să se simtă iubiţi şi susţinuţi. Este important să îi ajutăm să se simtă în siguranţă şi să le oferim o oază de fericire şi sprijin în fiecare săptămână.
Alexandra, cum ai simţit tu etapele de la momentul în care ai auzit de campania de recrutare până când ai început să mergi la copii?
La început, când m-am înscris, eram entuziasmată să merg acolo, să îi ascult pe fiecare, să le ofer sprijinul emoţional de care au nevoie, să învăţăm împreună. Apoi, auzind cele spuse de voluntarii care fac asta de multă vreme şi cele povestite de Ana, la training, m-am speriat puţin.
Au început tot felul de gânduri: “dacă ne vor respinge oricât am încerca”, “dacă ei nu înţeleg că vrem să le fim prieteni”, “cum o să fie cu copii de vârsta mea, cum o să mă descurc?” Erau 1001 de gânduri peste care însă am trecut şi am reuşit să înţeleg că la centru mi se umple inima de bucurie atunci când văd câte suflete zâmbesc şi se bucură de copilărie.
Ce aduci tu ca voluntar în sprijinul acestor copii?
Înainte de toate îndeplinesc nevoia de siguranţă emoţională. Am ajutat-o, de exemplu, pe D., o fetiţă de 14 ani din centrul în care merg. Mereu era în conflicte cu cele mici, găsea motive să le enerveze, să formeze tot felul de grupuleţe. Prin discuţii repetate cu ea, comunicare şi ascultare, am reuşit să rezolvăm conflictele, dar în acelaşi timp să creăm un cadru în care ea să se poată exprima şi să fie ascultată. Fiecare copil are dreptul de a fi tratat şi respectat ca o fiinţă unică şi valoroasă.
E vorba apoi de nevoia de a-şi exprima emoţiile, iar asta e ceva ce îi caracterizează pe toţi. La început am făcut un exerciţiu cu emoţii pe care îl continuăm şi în ziua de azi. Fiecare are câte o foaie cu emoţiile, iar atunci când se întâmplă ceva ei fug repede şi bifează în dreptul bulinei cum s-au simţit. Când ajungem noi la ei discutăm motivele care i-au făcut să simtă aşa, sentimentele pe care le-au avut înaintea incidentului şi după ce s-au liniştit, dacă mai au aceleaşi sentimente legate de incidentul respectiv. Datorită exerciţiului acum aceşti copii îşi exprimă liberi emoţiile şi ne este mult mai uşor să comunicăm.
Ajungem la nevoia de afecţiune. De fiecare dată când mergeam la centru fetele veneau, alergau, ne luau în braţe. Băieţii doar ne salutau. Până într-o zi când i-am auzit spunând că pe ei nu îi ia nimeni în braţe. Ne-am sus imediat la ei şi am făcut o mare îmbrăţişare de grup care i-a făcut foarte fericiţi. Am observat că asta i-a făcut mai puţin stresaţi şi nervoşi, s-au apropiat mai mult de când au văzut că le putem oferi şi lor afecţiune, au început să aibă încredere în noi şi să se simtă înţeleşi.
Este apoi nevoia de a fi lădat şi capabil de orice lucru. Le-am oferit tuturor felicitări, indiferent de cât de puţin au lucrat într-o zi. De la noi aud mereu expresii de genul: “Bravo!”, “Eşti minunat(ă)!”, “Sunt mândră de tine.” Au nevoie să le crească stima de sine, să fie pozitivi şi plini de iubire, iar noi suntem cei care le putem oferi sprijin în acest sens.
Mulţi nu se gândesc la asta când vine vorba de copiii instituţionalizaţi, dar au nevoie de experienţe noi ca să se poată dezvolta. Am încercat întotdeauna jocuri noi. Nu am vrut să repetăm mereu aceleaşi jocuri ca să le dezvoltăm îndemânarea şi creativitatea. Încercăm tot felul de jocuri precum “turnul instabil” ca să le stimulăm atenţia, puterea de concentrare şi inteligenţa.
Uite, un exemplu extrem de simplu este şi plantarea de flori. Niciunul dintre ei nu plantase până atunci şi au fost încântaţi să afle procesul de creştere al plantelor. În plus, au acum responsabilitatea de a le uda şi de a avea grijă de ele. E o metodă eficientă prin care fiecare dintre noi poate învăţa necesarul de care avem nevoie în viaţă.
Alexandra, este evident că îi înveţi o mulţime de lucruri pe copii, dar tu, ce ai învăţat tu de la ei?
Am învăţat să trăiesc cu inima şi tot sufletul, că este normal să îmi exprim sentimentele, să nu mă dau bătută, să râd în fiecare zi şi să profit de timpul liber pentru orice experienţă nouă. Am învăţat că sinceritatea duce automat la o comunicare mai bună, dar şi să ofer atenţie necondiţionat.
Voluntariatul, în ansamblu, m-a ajutat să-mi dezvolt empatia şi abilităţile de comunicare. Este o experienţă minunată care îţi aduce o mulţime de beneficii pe plan personal.
Am avut ocazia să îi ajut pe copiii din centrul unde lucrez şi să le arăt că sunt iubiţi şi susţinuţi. Este important să fim acolo pentru ei şi să le oferim sprijinul de care au nevoie.
Experienţa mea cu A. mi-a arătat cât de mult poate conta un voluntar în viaţa unui copil. A. este copilul emotiv care plânge şi ţipă şi trebuie să îi repeţi atunci că eşti acolo, lângă el, pentru el. Acest exerciţiu îl ajută să se calmeze şi să nu se mai simtă abandonat.
Ai avut vreun moment greu, în care te-ai gândit că ar fi mai bine să renunţi?
Există şi astfel de momente, sigur. Când unul dintre copii începe să plângă, altul este nervos, celălalt fuge şi plâne şi el. Începe o agitaţie totală, sunt clipe în care nu ştii la care să te duci, pe care să-l calmezi mai întâi. Dar trebuie să fim pentru toţi acolo. Un simplu cuvânt, o vorbă bună, ascultarea, îmbrăţişarea le pot schimba starea şi chiar vieţile într-o secundă. Iar conştientizarea acestui lucru mă face să îmi dau seama că gândurile de renunţare sunt doar trecătoare, sunt doar o proiecţie a temerilor de moment.