Mihaela Bozdog este economist cu suflet de artist. În copilărie activitatea ei preferată era să scrie poezii, cu care a şi câştigat mai multe concursuri naţionale. Viaţa a purtat-o însă spre o altă mare iubire – ştiinţele exacte.
Prima meserie pe care am practicat-o şi am şi iubit-o a fost aceea de ospătar, întrucât mă simt în elementul meu să fiu în mijlocul oamenilor şi să socializez. Din acelaşi motiv mi-a plăcut şi să fiu coordonator de voluntari, pentru că împleteam în acest fel plăcerea de a socializa cu o bună organizare şi fascinaţia pentru domeniul psihologiei.
Dacă o întrebi când şi-a descoperit dorinţa de a ajuta, Mihaela se duce imediat cu gândul înapoi la copilărie.
Încă de la grădiniţă le luam apărarea colegilor defavorizaţi sau neîndreptăţiţi. Am avut mereu o problemă cu tot ceea ce înseamnă şi aduce nedreptatea, iar Ajungem MARI a fost locul perfect să fructific acest lucru.
Dacă până la vârsta de aproximativ 30 de ani pot spune că atunci când ajutam – fie că era vorba de oameni sau animale salvate de pe stradă – era o satisfacţie la nivel personal, ulterior, odată cu începerea voluntariatului, am observat că instinctul, pornirea de a ajuta face parte, de fapt, din natura umană. Este o nevoie aflată undeva înspre vârful piramidei, la fel ca nevoia de a avea un hobby, de a socializa, de a învăţa lucruri noi. Ţine doar de noi să o descoperim şi să ne bucură de bucuria adusă de satisfacerea ei.
Prima vizită a Mihaelei la copii, ca voluntar Ajungem MARI, a avut loc în toamna lui 2017.
Prima vizită a fost destul de intensă, din toate punctele de vedere, dar am ştiut instant că acolo este locul meu, că mă voi întoarce negreşit şi că am stabilit o conexiune pe viaţă cu copiii, prin prisma rolului meu de voluntar. Am fost atât de bine primită de ei încât simţeam că îi cunosc dintotdeauna.
Mihaela nu spune că e uşor, dar nici că este greu. Crede că atunci când descoperi binele pe care îl faci prin prezenţa ta în viaţa unui om lucrurile se aşează de la sine.
E normal să existe provocări într-o asemenea activitate, iar mentoratul este una dintre cele mai mari. Este important să înţelegi că pentru a putea avea grijă de un copil la întreaga ta putere trebuie să ai grijă de tine, în primul rând, cu atât mai mult cu cât tendinţa ta naturală este să te sacrifici. Nu ştiu de unde apare şi de ce o purtăm cu noi, dar e extrem de toxică.
La fel de provocator este şi să fii reprezentantul tinerilor cu care lucrezi. Este o misiune la limita imposibilului să explici membrilor societăţii că găsirea unui loc de muncă şi a unei chirii pentru un tânăr proaspăt ieşit din sistemul de protecţie este fix începutul problemelor, nu soluţionarea lor. La fel de dificil este să le explici oamenilor că dificultăţile unui tânăr ieşit dintr-un centru de plasament în menţinarea unui loc de muncă nu vin din cauza lenei, ci din cauza lipsei de antrenament în a se integra într-un colectiv.
Oamenii din societate au, la rândul lor, probleme financiare, personale şi poate fi complicat pentru ei să tolereze sau să susţină un tânăr cu dificultăţi de integrare. Pot să simtă chiar teamă să facă asta şi e un sentiment perfect omenesc, nu ai cum să judeci aşa ceva. Marea problemă este că nu există programe de incluziune socială concrete, care să susţină atât tinerii, cât şi persoanele care intră în contact direct cu ei.
Tot susţinerea este unul dintre lucrurile care o ţin pe Mihaela Bozdog de atâţia ani în cercul strâns al voluntarilor de cursă lungă.
Apreciez că mereu am fost încurajată, că s-au găsit soluţii atunci când le-am solicitat, că se pune mare preţ pe dorinţele copiilor, că de la an la an se îmbunătăţeşte considerabil tot ce ţine de organizare, că există feedback real şi că se ţine cont de el. Pe scurt: că totul se face la nivel profesionist.
Iar sprijinul celor din jur este şi el nepreţuit.
Am susţinerea necondiţionată a soţului meu, iar în ceea ce priveşte apropiaţii, mereu sar în ajutor, ori de câte ori e nevoie. La începuturile mele la Recaş verişorul meu, Cristi, a făcut zeci de drumuri de cel puţin 40 de minute fiecare + 2 ore de aşteptat în faţa centrului, ca să pot merge acolo. Mama povesteşte cu mândrie de tot ceea ce fac aici, iar mătuşa e dădaca de încredere când îl preia pe cel mic, de 5 ani, ca să merg eu la cei mari. Prietena mea cea mai bună a donat bani pentru petrecerile copiior şi ne-a încredinţat cafeneaua ei pentru vizite de orientare profesională. Toţi oamenii sunt buni. Trebuie doar să le dai ocazia să facă bine.
Mihaela ştie că este nevoie de mult mai mulţi oameni care să facă acelaşi lucru, să fie stâlp pentru copiii din sistemul de protecţie. De aceea vorbeşte cu bucurie oricând despre ce înseamnă voluntariatul la Ajungem MARI.
Nu există satisfacţie imediată şi nici rezultate vizibile. Uneori nu există nici măcar feedback din partea copiilor. E un drum un pic mai lung, dar este exact ce îmi doresc pentru că înfloresc împreună cu copiii mei.
Cred că fiecare ar trebui să facă voluntariat pentru cauzele în care se regăsesc. Referitor la Ajungem MARI, eu încurajez pe oricine să ni se alăture pentru că oamenii din conducerea acestui ONG au grijă, în egală măsură, de copii şi de voluntarii lor, au resurse educative, programe de training, specialişti, pe scurt – tot pachetul. Iar copiii cu care lucrăm sunt divini.
Am, fără să exagerez în vreun fel, sute de momente absolut minunate, memorabile de când sunt voluntar Ajungem MARI. Dintre toate însă cel mai puternic, care va impacta pe mai departe, este cel în care M., unul dintre tinerii fabuloşi cu care am lucrat cot la cot, a decis să devină, la rândul lui, voluntar. Are atât de multe de dăruit încât sunt convinsă că va face lumea asta un loc mai bun pentru noi toţi.