Mariana Bucătaru a împlinit de curând 18 ani şi se pregăteşte de Bacalaureat şi admiterea la Facultatea de Asistenţi Medicali. Îşi doreşte mult să-i ajute pe cei din jur şi spune că dacă se va simţi destul de sigură pe ceea ce învaţă se gândeşte să încerce să dea examen şi la Facultatea de Medicină. Este o tânără plină de energie şi gânduri bune şi rar lasă să vadă suferinţele prin care a trecut. Vorbeşte însă deschis despre ele pentru că ştie că e de mare ajutor să nu ascunzi lucrurile şi momentele grele prin care treci.
Am intrat în sistemul de protecţie la vârsta de 2 ani jumate. Părinţii mei aveau probleme foarte grave cu alcoolul. La naştere au vrut să mă arunce într-un WC de la ţară. Când aveam 6 luni m-au aruncat peste un grad de 2 metri înălţime. Bunicii mei sunt cei care au făcut sesizare la Poliţie şi la Protecţia Copilului şi la 2 ani jumate am fost luată de acolo. De atunci şi până la vârsta de 10 ani am fost dată unui asistent maternal care însă avea şi el probleme cu alcoolul, plus depresie. Doar că nu era genul de alcoolic care bea şi se culcă, ci devenea extrem de agresiv. Am fost lovită zilnic, cu tot ce se găsea, multă vreme pentru că nimeni nu îşi dădea seama. Şi eu încercam să-mi ascund cât mai bine vânătăile, pentru că aşa îmi cerea el şi pentru că mă speriase foarte tare şi o fată mai mare ca mine, care aflase şi mi-a spus că dacă zic ceva, o să ajung într-un centru de plasament şi acolo eşti bătut de toţi, copiii nu primesc mâncare şi multe alte lucruri despre care am aflat mult mai târziu că nu erau adevărate. Dar atunci aveam 8 ani, credeam ce mi se spunea.
Când Mariana avea 10 ani s-a aflat însă adevărul despre cel care ar fi trebuit să o protejeze şi a fost scoasă şi din acea casă.
Am fost mutată la alţi asistenţi maternali, cei cărora eu le spun părinţi. Cu ei am stat până la vârsta de 15 ani. Ei ar fi vrut să mă adopte, însă părinţii mei naturali nu şi-au dat acordul. Au adoptat între timp un alt copil, au mai primit unul în plasament şi s-au îmbolnăvit destul de rău, mama a trebuit să se opereze şi nu au mai putut să mă ţină şi pe mine, că nu avea cum să se descurce tata cu toate cât timp mama era în spital.
Când a aflat că va ajunge într-un centru de plasament Mariana a crezut că lucrurile vor lua din nou o turnură foarte urâtă.
Eu ştiam poveştile acelea groaznice şi mă gândeam că le voi trăi şi eu. Am ajuns iniţial într-un apartament de tip familial, după care am fost mutată la un complex de servicii sociale, acolo unde sunt şi acum. De atunci mi-a fost foarte bine. Aici oamenii mă apreciază, mă laudă.
Şi tot aici am întâlnit primii voluntari Ajungem MARI, care mă ajută foarte mult. Iniţial, când i-am văzut, nu înţelegeam ce e cu ei, dacă sunt intructori sau altceva. Mi-au spus ceilalţi colegi că vin la noi ca să ne ajute la lecţii şi aşa am început să comunic cu ei, să particip la ateliere cu ei, am făcut o mulţime de activităţi împreună. De la ei am învăţat ce frumos este să-i ajuţi pe alţii şi chiar am făcut o jumătate de an voluntariat în zona de prim-ajutor la o asociaţie din Galaţi. Am fost şi la o altă asociaţie unde am făcut activităţi cu copiii cu autism şi cu sindrom Down. Practic voluntarii Ajungem MARI, prin ajutorul pe care mi l-au dat, mi-au deschis o cale, un drum al meu.
Iar drumul Marianei este strâns legat de a-i ajuta pe ceilalţi.
Vreau să devin asistentă, să intru la Facultatea de asistenţă medicală pentru că îmi place foarte mult corpul omenesc şi îmi place să ajut oamenii. Mi se pare foarte uşor să-i ajut pe ceilalţi. Dar nu aş fi putut visa la asta dacă nu erau voluntarii de la Ajungem MARI. Fac cu ei pregătire la mai multe materii şi se vede clar evoluţia. Mă gândesc chiar să-mi încerc norocul şi la Facultatea de Medicină.
Între timp a primit şi ea un alt ajutor, nesperat.
În mai mi-am cunoscut un frate din partea tatălui meu natural. El are 40 de ani şi săracul nu a ştiut nimic. A avut un şoc când a aflat că are o soră. Bine, şi eu aflasem la 8 ani, prima şi ultima oară când a venit tata să mă vadă. Atunci mi-a spus că am un frate care lucrează în poliţie, iar de atunci doar asta mi-am dorit, să pot să îl găsesc, să îl întâlnesc. A durat însă mult până am reuşit să dau de el.
Numele i l-am aflat abia în decembrie anul trecut, dar nu reuşeam să îl găsesc pe nicio reţea de socializare, că avea totul privat. În primăvară am căutat mai mult pe Google şi am găsit numele cumnatei mele. Am dat de ea pe Facebook, i-am scris şi i-am spus că eu cred că soţul ei e fratele meu. M-a sunat, i-am povestit cum am ajuns în sistemul de protecţie şi imediat l-a sunat pe fratele meu şi i-a spus tot. Şi pentru el a fost un şoc total, dar chiar în ziua aia, cum au ieşit de la muncă, au venit să ne vedem. Peste 2 zile cumnata mea m-a chemat la ei acasă – fratele meu era la muncă – iar ea a chemat practic un străin în casă şi în familia ei. Mi-am făcut o mulţime de griji, că aflasem că au 2 copii măricei – unul are 11 ani şi altul, 8 – şi mă temeam că poate nu mă vor accepta în preajma lor, dar băieţii m-au plăcut din prima şi mă bucur tare mult că i-am găsit pe toţi.
Îi am acum pe fratele, cumnata mea şi copiii lor şi pe mama şi tata, cei care m-au crescut de la 10 la 15 ani. Ei tot părinţii mei sunt pentru că ei au pus baza în mine. Şi chiar dacă nu m-au mai putut ţine, ei continuă să fie părinţii mei şi să aibă grijă de mine. Anul ăsta, de exemplu, când mi-am serbat majoratul, mi-au organizat o petrecere şi l-au invitat şi pe fratele meu cu familia sa.
Mariana vorbeşte cu seninătate de toată viaţa ei de până acum, dar ştie că nu ar fi ajuns aici dacă nu ar fi fost atentă la emoţiile ei şi dacă nu ar fi primit ajutor.
Am lucrat foarte mult cu mine pentru că am trecut prin multe şi mi-a fost teamă să vorbesc despre lucrurile care mi s-au întâmplat. Când eram la mama şi la tata nu povesteam despre abuzurile la care am fost supusă de fostul asistent maternal pentru că mă temeam să nu interpreteze greşit. La apartament, când am ajuns, mi s-a spus că eu eram vinovată pentru multe lucruri şi atunci mi-am căutat refugiul în muzică. Ascultam muzică şi mă gândeam la tot ce s-a întâmplat, am făcut şi câteva ore de psihoterapie şi am ieşit în acest fel dintr-o depresie foarte urâtă.
Le este extrem de recunoscătoare celor care i-au fost aproape în tot acest timp.
Le mulţumesc tuturor voluntarilor pentru că vin şi ne ajută la teme, ne învaţă o mulţime de lucruri interesante, ne ajută să ne descărcăm şi au câte o îmbrăţişare pentru fiecare dintre noi. O îmbrăţişare e ceva minunat pentru că unii dintre copii poate nu au parte de astfel de gesturi, iar grija voluntarilor pentru noi contează foarte mult.
Iar părinţilor mei le mulţumesc pentru fiecare clipă în care au fost lângă mine şi pentru că m-au ales pe mine atunci, la 10 ani, dintre toţi copiii care erau. Ei m-au educat, m-au protejat. Fără ei nu aş fi ajuns nicăieri şi vreau să ştie lucrul ăsta, să ştie cât de mult bine mi-au făcut şi vreau să fie mândri de mine. Le mulţumesc că au rămas lângă mine şi după ce am plecat din casa lor şi că pot spune tare că sunt părinţii mei.
Donează lunar pentru programul nostru de psihoterapie printr-un SMS cu textul „IUBIRE” la 8864 (donație de 4 euro pe lună) sau online aici. Ajută-ne să trimitem cât mai mulți copii vulnerabili la terapie!
„Suflet fragil, caut o inimă mare!” este o campanie de donaţii pentru psihoterapie, care atrage atenția asupra traumelor emoționale ale copiilor instituționalizați și necesității psihoterapiei pe termen lung.