Iarina Taban este cea fără de care Ajungem MARI nu ar fi existat. A iubit toată viaţa să-şi lase amprenta în societate, astfel că prima activitate de voluntariat a organizat-o la numai 12 ani, când împreună cu o colegă de şcoală a început să lipească afişe prin cartier, prin intermediul cărora îi avertizau pe stăpânii de câini de pericolele parvovirozei şi beneficiile vaccinării. Un an mai târziu făcea o campanie de prevenire a fumatului juvenil şi a continuat să se simplice în diverse cauze în care credea.
La 25 de ani a mers pentru prima dată într-o vizită, într-un centru de plasament, iar acela a fost momentul în care Ajungem MARI a început să prindă contur.
Am fost copleşită atunci. Era acolo un copil de 3 ani care plângea fără oprire. Am aflat că fusese o dată abandonat la naştere, iar în urmă cu o săptămână fusese adus în centru de asistentul maternal căruia îi fusese încredinţat. Fusese abandonat din nou. Când şi-a înfipt degetele în mâna mea ca să nu mă lase să plec de lângă el, am simţit că trebuie să fac mai mult pentru el şi pentru toţi ceilalţi. Nu se poate ca aceşti copii să trăiască dezamăgire după dezamăgire, trebuie să existe oameni cărora să le pese de ei, să îi accepte aşa cum sunt, să îi încurajeze, să îi motiveze şi să îi îndrume.
Aşa că a decis să construiască un program pe termen lung, care să le aducă copiilor nu cadouri de sărbători sau vizite când şi când, ci atenţie, sprijin, prezenţă constantă a unor adulţi dedicaţi.
Prietenii s-au oferit să mă ajute, fiecare cum a putut. Un fost coleg de liceu mi-a dat asociaţia lu ca să am un cadru legal în care să îmi pot dezvolta proiectele. Alţi prieteni mi-au făcut site-ul şi logo-ul. Câteva prietene au organizat evenimente caritabile şi au alergat la maratoane ca să ne ajute să strângem primii bani. Imediat ce am găsit şi numele am început să promovăm proiectul.
Munca într-un centru de plasament, cu copii cu traume, e imprevizibilă. Nu ştii dacă te vor asculta copiii, dacă metodele tale vor funcţiona sau dacă vei reuşi să construieşti cu ei o relaţie pe termen lung. Iarina ştia că e nevoie de organizare, de structură şi că în felul acesta lucrurile vor începe să prindă contur şi să aibă impact în mod real.
E greu să înlocuieşti iubirea unei familii. Cu atât mai puţin o poate face o instituţie. Sunt ferme, dureroase, dar adevărate vorbele pe care mi le-a spus o adolescentă care fugise din centrul de plasament ca să îşi vadă familia: „Şi ce vrei să fac? Să înlocuiesc iubirea pe care mi-o poate da mama mea cu iubirea pe care mi-o dă statul?”
Aşa că Iarina Taban a pus în mişcare toată energia pentru a crea o „armată” de voluntari, o armată a binelui, o armată de oameni care înţeleg nevoile copiilor din sistemul de protecţie, îi alină, îi susţin şi îi ajută să lupte pentru un viitor mai bun.
Am adunat în aceşti 10 ani poveşti care mai de care mai impresionante despre copiii şi voluntarii noştri, poveşti care îţi arată cât de mult bine poate face prezenţa unui om cald în viaţa ta. Avem tineri care au intrat şi au finalizat facultăţi grele, avem tineri care şi-au găsit meserii potrivite şi trăiesc foarte bine pe cont propriu, copii care au fost luaţi în plasament sau adoptaţi, copii care s-au reîntors la şcoală datorită voluntarilor, care şi-au descoperit talente pe care nici nu le bănuiau. Şi nimic din toate acestea nu ar fi putut exista dacă nu am avea extraordinarii voluntari alături de noi, motorul şi puterea acestui program.