În România, psihoterapia încă este percepută ca un subiect tabu și puțini oameni recunosc că au apelat la un astfel de ajutor. Perioada copilăriei este caracterizată printr-o vulnerabilitate mare, motiv pentru care multe traume își au originea în această perioadă a vieții. Când vine vorba de copiii din sistemul de protecție, lucrurile sunt și mai complicate. Abandonul și instituționalizarea le afectează puternic viața, iar majoritatea ar avea nevoie de psihoterapie pentru a gestiona traumele emoționale. Extrem de puțini ajung însă la consiliere psihologică și psihoterapie, iar majoritatea intervențiilor sunt realizate în situații de criză (delincvență, abandon școlar etc.), nu ca prevenție.
Pentru orice copil, familia reprezintă un mediu fundamental de creștere. Este locul de unde are nevoie să primească afecțiune, siguranță și încredere să se dezvolte. Copiii abandonați nu au parte de același început, nu trăiesc și nu se dezvoltă într-un cadru de siguranță, explică, într-un interviu acordat HotNews.ro, Silvia Burciu, psiholog la Ajungem MARI, cel mai mare program educațional care sprijină copiii din sistemul de protecție din România.
Asociația a lansat recent campania „Suflet fragil, caut o inimă mare!” pentru a atrage atenția asupra nevoii de psihoterapie în viața copiilor abandonați și pentru a strânge fondurile necesare pentru ca și mai mulți copii să meargă la terapie. Sunt 45.000 de copii instituționalizați în prezent, iar 9.000 intră anual în sistem.
Oricine vrea să ajute copiii abandonați să meargă la terapie și să lupte cu traumele sufletești o poate face printr-o donație de 4 euro pe lună printr-un un SMS la numărul 8864 cu textul „IUBIRE”. Există și alte forme de donații disponibile pe site-ul www.ajungemmari.ro (donație unică sau recurentă prin transfer bancar, redirecționare 20% din impozitul pe venit/profit al companiilor etc.).
De peste 8 ani, Ajungem MARI lucrează cu copiii din sistemul e protecție printr-o rețea de 1400 de voluntari în București și în 24 de județe din țară (ajutor la teme, meditații, ieșiri, excursii etc.). Pe lângă sprijinul acordat copiilor cu ajutorul voluntarilor, asociația oferă și consiliere vocațională, logopedie și psihoterapie, cu ajutorul specialiștilor cu care colaborează.
Am stat de vorbă cu Silvia Burciu despre cum ne formăm emoțional în perioada copilăriei, ce impact are abandonul, care sunt cele mai adânci răni emoționale ale copiilor și cum pot fi ele „pansate”.
Se vorbește adeseori despre traumele emoționale pe care aproape toți le „moștenim” din copilărie, într-o măsură mai mică sau mai mare. Și care ajung să ne influențeze viața de adult și să ne trimită ulterior în cabinetul psihologului. Povestiți-ne puțin despre aceste traume – există ele cu adevărat, le avem cu toții, ce forme iau, cum ne influențează viața, pot fi depășite?
Cuvântul „traumă” este des folosit în zilele noastre, însă de multe ori într-un mod greșit. O traumă poate fi orice eveniment negativ care se întâmplă pe un fond vulnerabil, de neajutorare, și se deosebește de stresul cotidian prin imprevizibilitatea evenimentului traumatic, intensitatea durerii resimțite și prin gradul de afectare a vieții persoanei care suferă.
Doctorul Gabor Maté spune că „trauma nu este ceea ce se petrece în afara ta, ci ceea ce se petrece în interiorul tău, drept rezultat la ceea ce se întâmplă în afară“. Înțelegem, așadar, că factorii subiectivi și personali sunt foarte importanți în definirea traumei și în tratamentul ei.
Perioada copilăriei este caracterizată printr-o vulnerabilitate mare. Nu avem control, nu putem schimba situațiile în care ne aflăm și suntem complet dependenți de adulți. Din acest motiv al vulnerabilității, multe traume își au originea în copilărie, însă e important de înțeles că putem trăi un eveniment traumatic și la vârsta adultă. Războiul, pandemia, decesul unei persoane importante, abuzul fizic sau emoțional, criza economică, sărăcia etc. sunt doar câteva exemple de evenimente cu potențial traumatogen.
Citeşte aici întregul interviu cu Silvia Burciu.