Sunt mândru că sunt din centru. Nu mi-a fost niciodată rușine.
Mihai Tancău a intrat în sistemul de protecţie când avea 15 ani, împreună cu fratele său mai mic. Deși venise după ani petrecuți în familie, și-a găsit cu timpul locul în apartamentele de tip familial.
Nu pot spune că mi-a lipsit o copilărie normală. Am avut parte de libertate, aveam bilet de voie, ieșeam când voiam, mi se dădea încredere. Poate doar în perioada Bac-ului am fost mai strâns legat de program, dar altfel… a fost destul de chill, cum zic eu.
Mihai vorbește deschis despre cine a fost înainte și cine este acum.
Am fost și rebel și răutăcios… dar m-am cizelat. M-au ajutat educatorii și voluntarii. Îi consider ca niște mame – niște oameni dați de sus.
Recunoaște, însă, că i-au lipsit lucrurile esențiale:
Cel mai mult mi-a lipsit mama. Familia. Chiar dacă eram cu fratele meu, simțeam acel gol. Iar la început, doamnele educatoare nu se implicau emoțional – și asta se simțea. Dar, în timp, s-au apropiat, s-au deschis… și atunci am simțit că fac parte dintr-o familie.
O durere surdă era însă frecvent prezentă, în fundal.
Am avut și eu episoade de furie. Țin minte când am aruncat cu ceva după o educatoare. Nu am vrut s-o lovesc, dar m-am simțit ca un animal sălbatic. M-a marcat momentul acela. A fost un punct de cotitură.
Voluntarii Ajungem MARI au jucat un rol decisiv în viaţa lui Mihai.
Încă de la început, când am ajuns în centru, am avut parte de voluntari. Cu unii încă țin legătura. De la unul am învățat cum să fac bijuterii, de la altul am învățat română pentru Bac, de la altcineva – cum funcționează calculatoarele. Au fost acolo. Le mulțumesc!
Voluntarii l-au sprijinit nu doar cu lecții și activități, ci și în procesul de maturizare.
Ei m-au învățat să fiu mai calm, mai calculat, să vorbesc corect, să înțeleg lumea digitală, să accept oamenii. Datorită lor și educatorilor, astăzi nu am emoții când vorbesc, sunt mai sigur pe mine.
Şi tocmai pentru că ştie cât de mult au contat voluntarii în viaţa lui, ştie şi ce trebuie să facă cei care vor să intre şi ei pe acest drum.
Fiți răbdători. Fiți jucăuși. Copiii au nevoie să se joace, să danseze, să râdă cu voi. Și dacă la început nu se apropie, cu timpul se vor deschide. Unii vin cu bagaje grele – familii cu probleme, traume, furie. Dar nu vă grăbiți. Lăsați lucrurile să curgă natural. Și nu uitați: contează enorm cum vă uitați la ei.
Mihai ştie că oamenii au prejudecăţi când vine vorba de copiii din sistem.
Și noi suntem copii normali. Și nouă ne plac cadourile, excursiile, aplauzele. Nu suntem toți ‘problematici’, cum se spune. Eu n-am mințit niciodată că sunt din centru – sunt mândru. Dar știu alți tineri care o fac din rușine. Aș vrea ca nimeni să nu mai simtă nevoia să se ascundă.
Iar dacă nu ajungea în sistemul de protecţie…
Cel mai probabil n-aș fi ajuns la facultate. M-a durut schimbarea la început, dar acum sunt recunoscător. Dumnezeu m-a mutat pe alt drum. Din ceva rău, a ieșit ce se putea mai bun.
Când vorbeşte despre experienţa lui, Mihai are un gând simplu și puternic:
Mereu m-am simțit ca acasă în Ajungem MARI. Am avut ocazii extraordinare – cursuri, canto, excursii, oameni minunați. Vreau ca toți copiii din sistem să aibă șansa pe care am avut-o eu.
Urmăriţi întreg interviul cu Mihai aici:
Copiii şi tinerii din sistemul de protecţie au nevoie de noi ca să meargă cu capul sus mai departe, în viaţă. Află aici cum poţi ajuta: Donaţii – Ajungem MARI