Copiii instituţionalizaţi acumulează în timp o mulţime de probleme din cauza mediului în care au trăit sau din cauza traumelor trăite, de la problemele de comportament la cele emoţionale, de la lacune mari în bagajul educaţional până la incapacitatea de a exprima verbal ceea ce îşi doresc. Pentru fiecare dintre acestea este nevoie de intervenţie specializată, sprijin constant şi multă muncă. Am rugat-o pe Mihaela Prunaru, unul dintre logopezii care lucrează cu copiii noştri, să ne povestească despre procesul terapeutic de care este nevoie pentru a-i ajuta pe aceştia să se facă înţeleşi, dar şi despre motivaţia care a determinat-o să ni se alăture.
Mihaela, lucrezi cu copiii Ajungem MARI de mai multă vreme. Ce te-a determinat să faci asta?
În plină pandemie a anului 2020 am fost sunată de o colegă ce mi-a vorbit despre programul Ajungem Mari, care căuta un logoped pentru a lucra online cu copiii dintr-un centru de plasamant.
Având deja experiența lucrului în online și fiind familiarizată cu nevoile copiilor instituționalizaţi – în Centrul Logopedic Interșcolar din cadrul C.M.B.R.A.E am în terapie, anual, și copii luaţi în plasament – răspunsul a fost un mare DA. Am început ședințele de terapie logopedică chiar din următoarea săptămână. Așa i-am cunoscut pe Ionuț, Dan, Marius și Ionuț ,,cel Mare”, primii copii la care am ajuns prin Ajungem MARI.
Nu cunoșteam foarte bine activitatea Asociației Lindenfeld, ulterior am descoperit implicarea acesteia în viața copiilor din centrele de plsament și am fost uimită de serviciile oferite acestora, însumând aici terapie pentru copii și tineri, dotare, pregătirea personalului din preajma acestora, acces la medici, activități spotive și recreative etc. Era ceva extraordinar din care îmi doream să fac parte. Descopeream o rețea, să spun așa, de oameni frumoși care făceau bine.
Eu am fost recomandată și în timp am demonstrat că fac ceva bine, că este eficient demersul terapeutic, de aceea am continuat să preiau și alte cazuri din țară.
Care sunt cele mai frecvente tulburări de limbaj în rândul copiilor şi cum se manifestă?
Tulburările de limbaj și comunicare întâlnite sunt diverse și asociate. Când spun limbaj mă refer la toate formele acestuia: oral, scris, citit și calcul. Şi vreau să subliniez, din nou, că de cele mai multe ori acestea sunt interdependente. De exemplu, nerostirea corectă a unui sunet poate tulbura limbajul scris. Mai precis, copilul scrie după cum vorbește, de aceea intervenția precoce este extrem de importantă.
În rândul copiilor cu care am lucrat în cadrul asociației diversitatea şi gravitatea afectării dezvoltării limbajului este diversă (întârziere în apariția și dezvoltarea limbajului, tulburări de pronunție, tulburări de scris-citit, tulburări de ritm și fluență a vorbirii, afazie, hipoacuzie), dar elementele comune, indiferent de afectarea ușoară sau gravă a limbajului, sunt tulburările afective care și-au pus amprenta pe dezvoltarea individului, influenţând şi alte paliere decât cel al limbajului. În situația în care se vorbește despre separarea de familia biologică, indiferent de motiv, abandon sau intervenția serviciilor sociale de protecție, copilul instituționalizat nu are cum să nu fie atins în plan afectiv.
Tulburările de vorbire şi de limbaj/comunicare descoperite sunt, în general, mai accentuate decât la copiii din afara sistemului și mai rezistente la corectare.
Din experienţa ta, care sunt cauzele acestor tulburări? Ar fi putut fi evitate în vreun fel?
Cauzele sunt diverse: particularitățile psihoindividuale, stimulare neadecvată în primii ani de viaţă, privind dezvoltarea armonioasă și echilibrată a copilului, existența unor afecțiuni și a unor tratamente medicale, prezența unor traume ce și-au pus amprenta pe dezvoltarea afectivă sau fizică a individului, pe dezvoltarea generală a acestuia, intervenția terapeutică întârziată (cu V. am început să lucrez când aceasta avea 20 de ani), frecvența ședințelor de logopedie, implicarea personalului din centru, dotarea centrului, relația copilului cu ceilalţi colegi din centru, relația dintre copil și familie sau aparținători și multe altele.
Unele dintre acestea pot fi îndepărtate sau diminuate, dar totul depinde de noi, adulţii din prejma acestor copii. Când spun noi mă gândesc la voluntarii Ajungem MARI, la terapeuții din jurul beneficiarilor, personalul din centre/case, implicarea medicilor, acolo unde este cazul, cadrele didactice din școlile unde aceşti copii/tineri învață, la membrii familiei/aparținătorilor acestora, la comunitatea din care copiii/tinerii fac parte, care poate fi incluzivă ori nu. Modul în care noi alegem să ,,îi creștem” influențează în mod direct viața copilului, dezvoltarea ulterioară a acestuia.
Am să dau exemplul lui A., un al copil minunat cu care am lucrat. Avea în jurul său frați mai mari ce locuiau în același centru rezidențial, care îl ocroteau și îl susțineau permanent, o doamnă directoare de centru absolut minunată, ca om şi coordonator, indiferent de tură angajatul centrului era preocupat să intre în legătură cu mine sau cu alți voluntari, doamnele Loredana și Camelia chiar lucrau în plus, iar la final, după ce am considerat că pe limbaj verbal,A. are corectate toate sunetele, iar pe citit lucrurile au intrat pe un făgaş bun, voluntarilor din județ care începuseră să meargă fizic în căsuță și interacționau cu el le-am trimis materiale de lucru şi am consiliat coordonatorul echipei, minunata doamnă Baciu Iuliana. A. a evoluat foarte bine în ciuda particularităților psihoindividuale şi asta pentru că oamenii MARI din jurul lui l–au sprijinit permanent pentru a se dezvolta frumos. El spunea ,,acasă” locului în care trăia, în timp ce alții spuneau îi spuneau ,,centru”.
Incapacitatea de a te face înţeles vine la pachet şi cu multe alte probleme. Care sunt acestea şi cum se manifestă, de obicei?
Tulburările de limbaj au implicații în plan cognitiv, comportamental, social, școlar, în planul personalității și al afectivității, influențând în mod cert imaginea de sine și relaționarea cu ceilalți. În funcție de gravitatea afectării, de conștientizarea tulburării de limbaj a individului și de impactul pe care îl are asupra copilului atitudinea celor din jur, manifestările și intensitatea acestora este unică.
La copilul cu tulburări de limbaj putem întâlni de la atitudine negativă față de vorbire, timiditate excesivă uneori, sensibilitate crescută la critici, nervozitate, egocentrism, pâna la izolare, lipsa încrederii în sine, anxietate şi chiar depresie.
Logopedia este necesar să intervină și în tulburările de voce, dar nu mă refer aici la afonii, disfonii sau fonastenii. Dacă scot acest cuvânt, vocea, din context și mă gândesc, în mod simbolic, că pentru unii oameni mari vocea copiilor din centre nu contează, nu este auzită sau ascultată pentru că nu ar avea ce să spună, că vocea lor nu are voie să se facă auzită, pentru că ar spune ce au greșit oamenii mari, pot presupune din start că cei mici au renunţat să vorbească, dar au adunat în interior povești triste, povești care ascund trăiri și manifestări care necesită și intervenția unui psiholog.
Sigur că nu toți copiii cu tulburări de limbaj și comunicare au tulburări afective sau de comportament. Deseori, copiii puși în dificultate, dacă sunt nevoiţi să exerseze fără rezultate imediate, au tendința de a evada din sarcină, de a evita întâlnirea cu neputința, dar de cele mai multe ori afectarea este mai profundă de atât.
Ce faci tu, practic, ca să îi ajuţi pe copii? În ce constă programul de logopedie?
Abordarea fiecarui caz începe cu o evaluare complexă a copilului (aparat fonoarticulator, tipul de respirație, limbaj receptiv, limbaj expresiv etc.). Ulterior am o discuție cu directorul/psihologul centrului, încercând să aflu câteva date medicale, la ce tip de şcoală învaţă și care sunt rezultatele şcolare, eventual până unde s-a predat, dacă mai lucrează cu cineva, apoi câteva date despre trecutul copilului și viața acestuia înainte de a ajunge în centru.
Încerc să am o imagine cât mai amplă a dezvoltării individului, a nevoilor acestuia, a pasiunilor pentru ca ulterior să-mi proiectez intervenția terapeutică. Fiecare program de intervenție este personalizat și, în funcție de individ, şi metodele de lucru și materialele sunt adaptate.
În afara ședințelor trimit materiale de lucru celor din centru, organizez următoarea şedinţă, iar în perioada pandemiei mă asiguram că are copilul unde şi la ce dispozitiv să lucreze online.
Îmi las mereu timp mai mult între întâlniri pentru că prietenii mei, copiii, au să-mi spună ce au făcut, că au câştigat un meci, că au luat o notă mică sau mă roagă să îi ajut la română pentru că au test sau pur si simplu vor să își deschidă sufletul.
Este suficient, în general, lucrul din cabinet sau e nevoie de exerciţii suplimentare şi între şedinţe?
Este mare nevoie de continuarea demersului terapeutic pentru creșterea eficienței acestuia. Acesta este și motivul pentru care, în timpul ședinței, dacă copilul este însoțit sau la finalul întâlnirii explic reprezentantului centrului ce am făcut, de ce și ce este necesar să se repete până la următoarea întâlnire. Fișele de lucru le trimit pe email sau WhatsApp și sunt disponibilă la telefon pentru feedback.
În cazul copiilor instituţionalizaţi cum se procedează? Cine îi ajută în restul timpului?
La finalul fiecarei ședințe se completează un raport scurt în care se menționează titlul activității, se descrie pe scurt secvența terapeutică, se recomandă o abordare anume. Uneori trimiteam link-ul către platforma educațională pe care am utilizat-o, de exemplu. Depinde de la caz la caz. Pe copii îi ajută uneori angajații centrului, dacă au timp, voluntarii cu care se întâlnesc ulterior sau alte persoane cu care interacţionează.