Luminița Vărsăndan are 53 de ani și este voluntar Ajungem MARI de 2 ani pentru copiii din Arad. Pe lângă sprijinul la teme, Luminița le aduce multă bucurie copiilor însoțindu-i la ieșiri și cursuri vocaționale.
Care este motivația ta principală pentru care ești voluntar la Ajungem MARI?
Iubesc foarte mult copiii şi mi-am dorit să fiu aproape de copiii care au mare nevoie de dragoste şi să îi ajut cu tot ce pot.
Cum a fost prima zi de voluntar? Care a fost lucrul care te-a impresionat cel mai mult?
Prima zi ca voluntar în centrul Oituz nu a fost aşa cum mi-am dorit eu atunci. Împreună cu două colege ne făcusem un plan de activităţi, eram dotată cu tot felul de materiale, dar nu am reuşit să facem ce ne propusesem. Am fost foarte dezamăgită atunci, dar acum realizez că noi am greşit. Mi-am dat seama că nu trebuie să ai aşteptări, ci doar să ţii cont de dorinţele lor, să îi descoperi încet, încet, să nu renunţi, iar planurile să le faci împreună cu ei. Atunci am fost impresionată de faptul că nu ştiau să citească şi să scrie, iar Ancuţa, care avea în jur de 13-14 ani, nu mergea la şcoală deoarece nu avea certificat de naştere. Din păcate problema nu este rezolvată nici acum.
Ce rețineri, temeri ai avut la prima acțiune de voluntariat pentru ONG-ul Ajungem MARI? Cum s-au rezolvat?
În prima zi de voluntariat mi-a fost teamă că nu o să mă descurc cu copiii. Nu aveam prea multe informaţii despre copii şi nu ştiam la ce să mă aştept exact. Prin joacă şi jocuri pe care le studiasem pe site-ul Ajungem MARI am reuşit să ne apropiem unii de alţii şi lucrurile să meargă mai uşor.
Cum te ajută pe tine voluntariatul? Cum simți că te-a schimbat?
Timpul petrecut cu copiii îmi transmite o bucurie şi fericire în suflet pe care greu o pot descrie. Dragostea şi bucuria lor mă face să continui şi să nu renunţ. Mi-am da seama ce uşor judecăm oamenii şi copiii fără să îi cunoaştem cu adevărat. La prima vedere poţi să tragi concluzii greşite despre ei, când de fapt toţi au suflete deosebite şi sunt foarte buni, dar noi, oamenii nu ştim să ajungem la sufletele lor. Ei nu au nevoie de pedepse, ci doar de dragoste, iar apoi putem să realizăm lucruri foarte bune împreună.
Care crezi că a fost cea mai mare reușită a ta în timpul programului?
Sunt bucuroasă pentru tot ce am făcut împreună, pentru faptul că ne bucurăm şi ne strângem în braţe când ne întâlnim. Copiii sunt schimbaţi în bine, sunt mai deschişi, mai iubitori, se înţeleg mai bine unii cu alţii, au devenit mai toleranţi şi înţelegători şi se ajută unii pe alţii. Mă bucur că îşi doresc să continue activităţile la Palatul Copiilor, iar Ancuţa acum citeşte cărţi. Ea este un exemplu de voinţă pentru că a reuşit să înveţe să citescă şi să scrie chiar dacă nu a mers la şcoală. De fiecare dată când ne întâlnim copiii îmi povestesc tot ce au mai făcut, supărările şi bucuriile lor. Ei fac parte din viaţa mea.
Ce moment din timpul acțiunilor de voluntariat ți-a rămas în suflet?
Bucuria în suflet este după fiecare întâlnire cu ei. Au fost momente în care copiii erau supăraţi din diverse motive. Aşa a fost şi cazul lui Ionuţ, un băiat nou din centru, de care toată lumea îmi spunea numai lucruri rele. Deşi personalul nu m-a încurajat să îl iau şi pe el atunci când ieşeam cu Denis şi Cătălin la activităţile de la Palat, l-am luat şi am fost surprinsă să constat de cât de bunuţ este copilul, nu am avut nicio problemă cu el. Deşi este mai plinuţ, l-am încurajat să înveţe să se dea cu skateboardul şi a reuşit. Acum toţi trei: Cătălin, Denis şi Ionuţ se dau în parc cu skateboardul.
Un alt moment care mi-a rămas în suflet este cel în care am fost cu Ancuţa la librărie, să alegem împreună o carte de citit. Micul Prinţ a fost prima carte pe care Ancuţa a citit-o. Pentru mine a fost un lucru minunat.
Alt moment a fost cel în care Cătălin a pictat primul tablou la cursul de pictură naivă. Amândoi am fost fericiţi de ceea ce el a realizat.
Ai avut momente dificile? Cum ai trecut peste?
Am avut şi momente dificile, când ei nu doreau să facă nimic atunci când mergeam la centru. Dacă erau supăraţi de ceva anume era foarte greu să colaborăm. Treptat am reuşit să discutăm problemele pe care le au şi să găsim soluţii.
Ce le-ai spune persoanelor care se gândesc să facă voluntariat, dar tot amână momentul?
Viaţa acestor copii în centre este foarte grea şi lipsită de dragoste şi bucurii. Ei au nevoie să le fim aproape, să le dăruim dragoste şi afecţiune, să le ascultăm supărările, să îi descoperim şi să îi ajutăm să îşi arate bunătatea sufletelor lor şi dragostea imensă pe care o au în interior, dar care greu au cui să o dea.
Ei au nevoie de ajutorul nostru, pentru că programul Ajungem MARI ne pune la dispoziţie bani, cursuri, acces la terapii, dar doar cu ajutorul voluntarilor le putem implementa. Noi, voluntarii, împreună cu Asociaţia putem să facem foarte multe pentru aceşti copii, astfel încât atunci când ajung să iasă din centre să le fie mai uşor, să aibă încredere în ei şi să facă faţă la problemele din viaţa reală. Puţini sunt cei care reuşesc, dar împreună acest număr poate să crească.
Sufletele acestor copii merită tot ce este mai bun, iar noi, voluntarii, putem să le oferim acest lucru. Nu mai amânaţi momentul pentru că scuze sunt tot timpul. Dăruiţi acestor copii dragoste şi ajutor, iar ceea ce primiţi în schimb este o stare de bine nemaîntâlnită.
Ai participat la grupurile de suport? Ce ai rezolvat/lămurit în timpul întâlnirilor cu psihologul?
Am urmărit diverse webinarii pe site-ul asociaţiei care m-au ajutat să înţeleg mai uşor situaţiile dificile pe care le poţi întâlni în activităţile cu copiii şi ce poţi să faci în acele momente.
Cum simți că te-a ajutat consilierea primită din partea specialiștilor Ajungem MARI?
La început, când puteam să mergem în centre, mi-au fost de mare ajutor materialele suport care sunt puse la dispoziţie pe site.