Luminița Farmuj este un om extraordinar care, de 3 ani, dedică timp, dragoste și atenție copiilor și tinerilor din Iași. Pe lângă sesiunile de pregătire școlară, Luminița îi însoțește pe copii la terapie, cursuri vocaționale și la multe ieșiri și excursii.
A creat o legătură deosebită cu toți copiii cu care lucrează, îi ascultă și îi încurajează constant, este atentă la nevoile lor, iar copiii s-au atașat puternic de ea.
Motivația ei este conturată de faptul că voluntariatul o ajută să investească iubirea de copii pe care o simte. Acest lucru o echilibrează emoțional.
Care este motivația ta principală pentru care ești voluntar la Ajungem MARI?
Ieșisem la pensie și voiam sa fac ceva bun cu timpul meu.
Cum a fost prima zi de voluntar? Care a fost lucrul care te-a impresionat cel mai mult?
La prima vizită în centru (vizită de cunoaștere) eram, firesc, emoționată și încrezătoare. M-a impresionat că am plecat cu o fetița de mână până la poartă. Din păcate copilul acesta a avut un parcurs teribil, s-a pierdut, practic.
Ce rețineri, temeri ai avut la prima acțiune de voluntariat pentru ONG-ul Ajungem MARI? Cum s-au rezolvat?
La început ne-am axat pe lecții (făceam echipă cu o colega care între timp s-a retras), încercând să le cunoaștem nivelul de pregătire. De ce ne-am temut nu am scăpat. La centrul mare interesul fetelor pentru școală este foarte redus, de frica educatoarelor își mai făceau din teme, dar și copiau mult de la cele 2 sau 3 mai istețe. Precizez că e vorba de centrul mare, nu generalizez. Apoi am lucrat de 3 ori pe săptămână cu A. (avea 15 ani, clasa a 5- a, citea, scria, socotea cu mare dificultate). Ea, fiind cuminte, a reușit să progreseze cât de cât, apoi a venit pandemia și am întrerupt. Acum are 17 ani și jumătate.
Cum te ajută pe tine voluntariatul? Cum simți că te-a schimbat?
Voluntariatul mă ajută să “investesc” iubirea de copii pe care o simt și nu mai aveam cui să o dăruiesc. Mă echilibrează emoțional.
Care crezi că a fost cea mai mare reușită a ta în timpul programului?
Nu știu cât și dacă am reușit ceva. Știu doar că îmi doresc să fiu bunica lor.
Ce moment din timpul acțiunilor de voluntariat ți-a rămas în suflet?
Multe și tot apar altele noi. Dar parcă cel mai emoționant a fost când am luat-o în brațe prima dată pe M. (ea nu merge deloc, are picioruşele imobile și nedezvoltate) ca să ne dăm în leagăn. De atunci am evoluat, ne-am dat și în tiroliană amândouă, dar numai o dată.
Ai avut momente dificile? Cum ai trecut peste?
Da, multe și diverse. Nu prea am trecut peste ele, sunt la fel de vulnerabilă la tristețea și necazurile din viața majorității copiilor. În ceea ce privește activitățile, uneori ies mai bine, alteori mai puțin bine. Noi dăm înainte chiar dacă copiii sunt imprevizibili.
Ce le-ai spune persoanelor care se gândesc să facă voluntariat, dar tot amână momentul?
Că dacă nu te poți dărui aproape total e foarte greu.
Ai participat la grupurile de suport? Ce ai rezolvat/lămurit în timpul întâlnirilor cu psihologul?
Mai puțin, din lipsă de timp și, uneori, pentru că e multă informație pe care nu o mai pot procesa.
Cum simți că te-a ajutat consilierea primită din partea specialiștilor Ajungem MARI?
M-a ajutat, dar recunosc că nu prea am aprofundat.