Iulia Cătălina Vuerich are 46 de ani și este voluntar Ajungem MARI de 4 ani pentru copiii din Suceava. Fiind alături de copii de mult timp, este un sprijin important pentru ei. I-a ajutat la teme, a organizat ieșiri și activități de neuitat pentru ei.
Care este motivația ta principală pentru care ești voluntar la Ajungem MARI?
Până nu experimentezi activitatea de voluntariat nu ai de unde să știi cum este, cum te simți. După fiecare vizită la copii simt că am câștigat timp, că acele ore petrecute cu ei nu sunt ore pierdute, ci sunt ore câștigate. Simt că undeva, cândva, acele ore se vor contabiliza și ți se vor dărui exact atunci când vei avea mai mare nevoie de ele. Știu că sună fantasmagoric, dar pur și simplu simți că ți se dăruiește ceva foarte valoros.
Cum a fost prima zi de voluntar? Care a fost lucrul care te-a impresionat cel mai mult?
Prima zi din viața de voluntar a fost una cu un mare impact emoțional. Nu știam la ce să mă aștept. Copiii, la început curioși să vadă cine suntem și cum arătăm noi, voluntarii, au venit, au pus întrebări, au răspuns întrebărilor noastre, după care au dispărut. Subit. Am crezut că nu ne plac, că nu facem ceva bine. Ei, de fapt, s-au dus în camere ca să ne prezinte niște creații de-ale lor. Am crezut că au plecat de tot, dar nu a fost așa. Am răsuflat ușurați când s-au întors și ne-am continuat activitățile.
Cel mai mult m-a impresionat evoluția unuia dintre băieții din centru. Avea vreo 10 ani. Era unul dintre cei mai rebeli copii. De multe ori doamnele supraveghetoare nu voiau să-l lase în oraș cu noi pentru că era greu de convins să respecte reguli și să asculte de voluntari. Era mereu imprevizibil în reacții. Personal nu am vrut să ascult de astfel de catalogări și am încercat să-l implic pe acel copil în toate activitățile și am cerut să ne însoțească în absolut toate ieșirile. L-am lăudat de fiecare dată când avea idei bune sau când făcea chiar și cea mai mică activitate (chiar si un simplu desen cu creta pe asfalt). A fost atât de uimit că este lăudat și chiar ne-a mărturisit că nimeni niciodată nu l-a lăudat pentru ceva. Încet, încet a început să prindă aripi și s-a schimbat extrem de mult. În bine. După 4 ani de voluntariat pot spune că este cea mai frumoasă evoluție a unui copil.
Ce rețineri, temeri ai avut la prima acțiune de voluntariat pentru ONG-ul Ajungem MARI? Cum s-au rezolvat?
Singura temere a fost aceea că nu voi ști să ajung la inimile copiilor. Rețineri nu am avut absolut deloc pentru că întotdeauna am considerat că dacă ești deschis cu copiii și încerci să le explici pe înțelesul lor, aceștia sunt capabili de transformări magice, sunt capabili să evolueze și să crească frumos.
Cum te ajută pe tine voluntariatul?
Așa cum am mai spus, cred că noi, voluntarii, suntem cei câștigați din experiența cu copiii. De fapt, eu merg pe principiul că întotdeauna este câștigat cel ce dăruiește, nu cel care primește. Sau cel puțin este mult mai câștigat decât cel care primește ceva în dar. Să vezi bucuria unui copil care a petrecut 2 ore la teatru sau desenând cu creta pe asfalt, acțiuni pe care nu le-a făcut niciodată sau poate le-a facut extrem de rar, această bucurie a lor este neprețuită. Ei sunt foarte sinceri în exprimarea sentimentelor și a emoțiilor. Copiii nu fac nimic doar la modul declarativ, pentru că așa e bine sau că dă bine. Astfel, după fiecare întâlnire cu copiii simți că ai mai pus o cărămidă la construcția unui om frumos de mâine. Te face să simți că ești grădinarul care toarnă apă la rădăcina unei flori. Iar fără apă, o floare nu poate crește frumos.
Cum simți că te-a schimbat voluntariatul?
Aceasta este o întrebare foarte frumoasă. Voluntariatul ar trebui încurajat și promovat în școli, de la vârste fragede. Copiii trebuie învățați de mici că trebuie să facă acțiuni de voluntariat pentru că îi ajută să fie mai buni, îi ajută să fie mai responsabili. Personal, voluntariatul m-a ajutat să devin cea mai bună versiune a mea pentru că atunci când am păşit pragul centrului de plasament am înţeles că la un moment dat pot deveni un reper pentru copii, pot deveni un model. Ori o astfel de acţiune nu poate fi decât o mare responsabilitate. Un copil căruia îi lipseşte apropierea unui adult care să-l călăuzească în viaţă va căuta un model după care să se ghideze în persoana unui voluntar, dacă el va considera că vrea să devină ca acesta. Deci, simplu spus, voluntariatul închide un cerc. Nu poţi trăi frumos dacă nu dăruieşti din pasiunea ta, din cunoştinţele tale, din iubirea ta şi, cel mai preţios, din timpul tău, unor suflete care nu pot să-ţi returneze nimic material. Aceste suflete pot doar să te împlinească spiritual, să te facă să înţelegi că lucrurile materiale sunt doar lucruri. Amintirile şi timpul petrecut cu oamenii sunt chestiuni mult mai valoroase decât orice alt obiect sau lucru pe care se poate aşterne praful.
Care crezi că a fost cea mai mare reușită a ta în timpul programului?
Consider că cea mai mare reuşită a mea a fost atunci când am decis să o implic şi pe fiica mea în acţiunea de voluntariat. După 2 module de voluntariat mi-am dat seama că micuţii din centru nu au un model de familie în viaţa lor, nu au un model de relaţie mamă-fiică. Atunci am vorbit cu fiica mea, care avea atunci vreo 18 ani, să mi se alăture. S-a dovedit a fi cea mai bună decizie pe care am putut să o iau. În scurt timp copiii au ajuns să o adore pe fiica mea şi nu concepeau ca ea să nu mai poată veni la ei. Erau fascinaţi de legătura dintre noi două şi mă întreabă şi acum când mai poate veni la ei. Acum fiica mea e studentă la medicină şi va pleca din oraş pe durata studiilor, dar profită de fiecare ocazie ca să treacă pe la ei, măcar să-i salute.
Ce moment din timpul acțiunilor de voluntariat ți-a rămas în suflet?
Era prin octombrie 2020. Imediat după crâncena izolare a tuturor şi încă în plină pandemie. Împreună cu 3 voluntari am făcut o excursie cu 12 copii de la centru pe Muntele Ceahlău. Era prima întâlnire după 6 luni de izolare, 6 luni în care nu ne văzusem deloc cu copiii. Pe tot parcursul traseului am încercat să vorbesc cu toţi copiii, pe rând. La un moment dat vorbeam cu o fetiţă de 12 ani şi am întrebat-o cum s-a obişnuit cu izolarea, cu şcoala online, măsurile de protecţie, cu purtarea măştilor. Răspunsul ei m-a lăsat fără cuvinte vreo 10 minute. “Eu m-am obişnuit cu toate. Trebuia să ne obişnuim. Cu un singur lucru nu m-am putut obişnui nici eu, nici ceilalţi copii din centru. Nu m-am putut obişnui cu absenţa ta, a voastră, a voluntarilor. Ne-a fost foarte greu fără voi. Ne e dor de timpul petrecut împreună.” Acesta e momentul care îmi va rămâne pentru toată viaţa adânc întipărit în suflet. Atunci am realizat cât de mult contăm noi, voluntarii, în viaţa copiilor din centrul de plasament. Mai mult decât ne putem imagina. Tocmai de aceea voi continua să fiu voluntar cât mai mult timp posibil.
Ai avut momente dificile? Cum ai trecut peste?
În 4 ani de voluntariat nu am avut momente dificile. Chiar nimic din ce s-a întâmplat nu pot cataloga ca fiind dificil. Chiar dacă nu am întâmpinat momente dificile în întâlnirile mele cu copiii, pot spune că o bună comunicare poate sparge toate barierele şi poate rezolva multe probleme. Orice problemă se poate rezolva dacă există înţelegere, încredere şi sinceritate.
Ce le-ai spune persoanelor care se gândesc să facă voluntariat, dar tot amână momentul?
Altă întrebare frumoasă! Le-aş spune că ar fi trebuit să înceapă de ieri, de acum un an, dar e bine că s-au hotărât acum. Le-aş spune că nu eşti şi nu vei deveni un om complet dacă nu întinzi o mână către cel care are nevoie de o vorbă bună, de un sfat, de o îmbrăţişare. Le-aş spune că nu devii un OM cu adevărat dacă nu dăruieşti fără să aştepţi ceva la schimb.
Alte gânduri pe care vrei să ni le transmiţi?
Vă iubesc şi vă rog să continuaţi să faceţi ceea ce faceţi atât de frumos! Dacă simţiţi vreodată că nu mai puteţi sau că locul vostru nu e aici, printre copii, asiguraţi-vă că lăsaţi pe cineva în locul vostru. Că nu rămâne un loc gol. Golul doare, iar copiii au destule goluri care trebuie umplute.