În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Vanessei în interpretarea actriţei Florentina Ţilea
Eu sunt Vanessa şi am 24 de ani. Pentru unii dintre voi poate nu par mulţi, dar eu simt că am trăit deja cât alţii în trei vieţi.
Cu atât mai mult cu cât viaţa nu m-a menajat. Am pierdut-o pe mama când eram mică. Nu știu dacă pot descrie ce înseamnă pentru un copil să nu mai aibă braţul acela în care să se ascundă când îi e frică. Sau vocea care să-i spună „Ești bine, sunt aici”.
După ce mama s-a dus, totul s-a destrămat. Casa noastră a ars. Eu și fraţii mei – suntem opt în total – am ajuns pe străzi. Iar tata… tata n-a știut cum să ne ţină împreună. Ne-a trimis la cerșit, pentru că nu aveam ce mânca.
Așa am ajuns în sistemul de protecţie. Cu două dintre surorile mele aproape, dar fără acel adult care să ne ţină de mână.
Și totuși, într-o zi, viaţa mi-a trimis oameni care nu m-au mai privit ca pe un caz, ci ca pe o fiinţă. Voluntarii Ajungem MARI mi-au schimbat viaţa. Au venit în centre, au stat cu noi, ne-au ascultat, ne-au încurajat. M-au făcut să înţeleg că și eu am o valoare. Că în locul gol din mine poate să încapă dansul.
Dansul e marea mea pasiune. Când dansez, simt că pot orice. Că sunt puternică. Că nimeni și nimic nu mă mai poate opri.
Au fost multe momente în care mi-a fost teamă. Teamă că n-o să pot avea un loc de muncă. Că nu sunt „destul”. Destul de pregătită, de serioasă, de curajoasă.
Dar uite că sunt. Uite că lucrez, că visez, că-mi doresc o casă a mea. Cine știe? Poate am voie şi eu să visez.
Dar cel mai important… vreau să dau mai departe. Vreau ca și ceilalţi copii și adolescenţi din sistemul de protecție să știe: „Nu sunteți singuri.”
Acceptaţi ajutorul. Lăsaţi oamenii buni să vă ţină puțin de suflet. Pentru că puterea nu vine de afară, puterea e în voi.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.