În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Roxanei în interpretarea actriţei Denisa Nicolae
Nu știu cine sunt. Ştiu doar că m-am născut într-o zi târzie de primăvară şi că mi s-a spus Roxana.
Nu știu dacă mama mea avea părul lung sau scurt, dacă m-a ţinut vreodată în braţe sau dacă m-a lăsat din prima clipă. Nu știu dacă tatăl meu știe că exist. Ştiu doar că m-a născut, ea a plecat, iar eu am rămas la spital. Apoi am fost „preluată”, ca şi cum aş fi fost doar un colet. Am schimbat 2 asistenţi maternali şi 2 centre, am avut educatori diferiţi, cu reguli care se schimbau des și oameni care nu stăteau prea mult.
Când eram mică, toţi spuneau despre mine că sunt „curajoasă”. Adevărul e că nu-mi era frică de nimic pentru că… nu înţelegeam ce înseamnă frica. Nu știam că dacă alerg singură prin oraș pot păţi ceva. Nu știam că unii oameni te pot răni nu doar cu vorbele, ci și cu faptele. Nu știam ce e pericolul, pentru că nimeni nu m-a învăţat cum e să fii în siguranţă.
Apoi am crescut şi frica a început să apară. Încet, dar sigur. La 10 ani mi-a fost frică prima oară de moarte. La 11 ani mi-a fost frică să spun ce simt, pentru că am văzut cum se râde de slăbiciuni. La 12 ani mi-a fost frică să cer ajutor. Iar acum, la 13, mi-e frică de orice. De oameni. De întuneric. De viitor. De ce o să fie cu mine. Sunt genul de fată care se sperie dacă bate cineva prea tare la ușă. Sau dacă cineva o întreabă „Ce-ţi dorești?” Pentru că nu știu ce-mi doresc. N-am avut niciodată timp să visez. Nici spaţiu. Nici oameni care să-mi spună că e în regulă să nu știi de la început cine ești.
Dar, de câteva luni, vine o doamnă la noi. E voluntar. Nu promite nimic și nu forţează nimic. Doar vine. Stă cu mine. Mă lasă să tac. Mă lasă să scriu. Uneori aduce cărţi. Alteori aduce jocuri. Alteori doar aduce liniște. Nu mă întreabă niciodată de trecutul meu, dar pare că știe că doare. Și m-a învăţat că e ok să nu știu cine sunt… încă. Poate o să aflu într-o zi. Poate o să am curaj să mă uit înăuntru fără să mă tem de ce o să găsesc. Poate o să pot să visez, să-mi fac planuri, să vreau ceva.
Dar până atunci, dacă vezi asta, vreau să știi ceva. Chiar dacă pare că un copil nu mai are speranţă, că e „complicat”, „închis în el” sau „neadaptat”, nu înseamnă că nu are nevoie de iubire. Poate că are nevoie mai mult ca oricine. Iar dacă ai timp și răbdare, poţi fi tu omul care aprinde o lumină mică, dar adevărată, într-o inimă ca a mea. Și s-ar putea ca acea lumină să rămână acolo pentru totdeauna.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.