În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Mariei în interpretarea actriţei Valentina Moghină
Eu sunt Maria. Am 10 ani și 3 păpuși. Una dintre ele nu mai are picioare, dar eu tot o iubesc. E a mea, chiar dacă nu e perfectă.
Voluntarii care vin în fiecare săptămână mi-au spus că, de multe ori, oamenii mari nu prea ştiu ce simţi noi, copiii. Aşa că acum vreau să vă spun cum e la mine.
Eu stau într-un centru de copii. Aici dorm, aici mănânc, învăţ și mă joc. E ca o casă, dar nu e chiar casă. Nu vine nimeni seara să-mi spună: “Noapte bună, copilul meu.” Nici de ziua mea nu vine cineva care să-mi spună că sunt importantă şi că pot ajunge mare.
Dar într-o zi a venit o doamnă care mi-a spus că e voluntar. Nu știam ce înseamnă, dar zâmbea frumos și mi-a adus creioane colorate. A zis că o să desenăm împreună și că pot să-i povestesc orice vreau eu. Mi-a fost ruşine la început, dar ea a zâmbit în continuare, ca şi cum aşa ar fi normal.
Mi-a zis că se va întoarce, aşa că peste o săptămână am așteptat-o pe hol, cu părul pieptănat și cu un desen în mână. Era un curcubeu și un copac mare, pentru că mi-a spus că și eu sunt „în creștere” și că o să fiu „un om tare bun”.
Când am avut o zi rea, mi-a spus că e bine să plâng uneori și că și ea plânge uneori. Mi-a mai zis că lucrurile nu sunt mereu aşa cum vrem noi să fie, dar că important e ce avem în suflet.
Când e lângă mine, nu mă mai simt singură. Când o aud râzând, îmi vine şi mie să râd. Şi chiar fac asta acum.
Cred că toţi copiii ca mine ar trebui să aibă o persoană ca ea. Nu e mama, dar e ca o rază de lumină. Și știţi ce am învăţat eu cu ea? Că atunci când apare lumina, umbrele fug.
Dacă vedeţi mesajul meu, dacă aveţi timp și un pic de curaj, veniţi la noi. Nu avem nevoie de multe: doar de cineva care să creadă în noi, să ne asculte, să ne țină de mână când ne e frică.
Eu încă mai dorm cu lumina aprinsă. Dar de când vine voluntara mea, nu-mi mai e la fel de frică de întuneric. Mi-a spus că întunericul e doar un moment şi că lucrurile rămân la fel, indiferent dacă le vezi clar sau nu.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.