În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Sergiu în interpretarea actorului Cosmin Dominte
Dragă om care mă asculţi acum, cel mai probabil nu ne-am întâlnit niciodată, dar aş vrea să-mi asculţi povestea. Nu e despre suferinţă, ci despre curaj. Nu e despre abandon, ci despre speranţă.
Eu sunt Sergiu, am 19 ani și pictez de când aveam patru. Am fost un copil crescut în sistem. Azi sunt un tânăr care visează. Și nu vreau doar să ajung mare. Vreau să-i ajut și pe alţii să ajungă.
Totul a început cu niște cărticele aduse de sponsori. Le coloram cu mare grijă, să nu ies din contur. Mă fascinau animalele, culorile, liniștea aceea care se așternea în mine când desenam. Iar la șase ani, un profesor mi-a spus că am talent. Din ziua aceea, n-am mai lăsat creionul din mână.
Dar desenul e doar începutul. Adevărata pace am găsit-o în pictură. Acolo, dacă greșești, nu te pedepsește nimeni. Poţi să adaugi, să schimbi, să o iei de la capăt. Ca în viaţă, când înveţi că unele răni se pot acoperi cu lumină.
Dacă m-ai pune să pictez acum, ţi-aș picta o mare în furtună. Cu valuri furioase și fulgere care rup cerul. Așa se simte uneori mintea mea, după tot ce am trăit.
Mi-am văzut mama căzută într-o baltă de sânge. L-am văzut pe tata luat de poliţie. Am trăit pe străzi. Iar când mama a decis să mă ducă într-un centru de plasament, am știut, deși eram mic, că a fost cea mai bună decizie. Acolo am găsit nu doar adăpost, ci un drum nou.
În clasa a V-a, un profesor mi-a spus de Liceul de Arte. Nici nu știam că există. M-am pregătit un an și jumătate pentru admitere, dar chiar înainte de examen mi-am schimbat opţiunea. Am ales arhitectura. Am intrat cu 10 la ambele probe.
Dar știi care a fost proba cea mai grea? Nu de desen. Ci să-mi schimb viaţa. Eram un copil violent, furios, plin de ură. Mânia mă controla. Iar oamenii mă evitau. Până când a apărut Dumnezeu în viața mea. L-am simţit aproape. Mi-a dat putere. Mi-a trimis și un om bun – Roxana, voluntară Ajungem MARI – care a stat lângă mine și nu m-a lăsat să renunţ.
Dacă mă întrebi ce înseamnă „să fii parte din Ajungem MARI”, eu îţi spun că înseamnă să ai pe cineva care crede în tine când tu n-o faci. Să ai o mână întinsă când nu te mai poţi ridica singur.
L-am urât mult timp pe tata. Nu l-am putut ierta. Dar într-o tabără, într-o seară de Crăciun, m-am rugat. Și-am primit puterea. Iar de atunci, ne vorbim. L-am iertat. Și mi s-a ușurat sufletul.
Încă pictez. Încă dăruiesc tablouri, deși aș putea să le vând. Dar atunci când cineva simte ce am pus acolo, nu-i mai pot cere nimic. Acel tablou e deja al lui.
Iubesc copiii. Lucrez cu ei la biserică, le spun povești, ne jucăm, râdem. Și mă gândesc serios dacă să rămân în arhitectură sau să devin asistent social și să schimb centrele de plasament din interior. Între timp, mă întreţin aşa cum pot. Vând picturi. Tund oameni. Da, și cu pensula, și cu foarfeca mă descurc bine.
Poate nu știi ce înseamnă să crești fără părinţi. Dar știi, cu siguranţă, ce înseamnă să cauţi iubire, sprijin, un rost. Și dacă povestea mea ţi-a mișcat ceva în inimă, atunci deja ne-am întâlnit. Chiar dacă doar pentru câteva minute.
Lumea așteaptă un erou, noi, copiii din sistemul de protecție, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.