În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Sebi în interpretarea actorului Florin Aioane
Eu sunt Sebi şi am 20 de ani. În urmă cu 7 ani am ajuns în sistemul de protecție. Nu pentru că mi-am dorit, nu pentru că am greșit cu ceva… ci pentru că, într-o zi, viața mea a luat o întorsătură pe care niciun copil n-ar trebui să o cunoască.
Mai întâi s-au despărţit părinţii. Am crescut însă cu mama și bunica, două femei calde, puternice, care au fost centrul universului meu. Într-o zi bunica s-a dus. A fost greu, dar o aveam pe mama. Apoi a murit şi ea. Aveam 13 ani când am rămas singur, iar de atunci, totul s-a schimbat.
A trebuit să învăț cum să respir într-o realitate pe care n-o alesesem. Să-mi adaptez pașii într-o lume străină și, uneori, rece.
Am intrat în sistemul de protecție cu inima sfâșiată, dar am descoperit acolo oameni care m-au pansat cu bunătate. Asistenți maternali, instructori educaționali, colegi… și apoi, mai târziu, voluntarii Ajungem MARI.
Pe primul l-am întâlnit în clasa a XI-a, când aveam nevoie de pregătire la Biologie. Eram sceptic. Credeam că mă pot descurca singur. Dar lecțiile au devenit mai mult decât lecții. Au devenit punți de încredere. Am învățat, am crescut, am luat 9.60 la Bac. Dar mai ales, am primit ceva ce nu credeam că o să mai găsesc: sprijin necondiționat.
Voluntarii mi-au oferit bursa care m-a ajutat să merg la facultate, m-au susținut să fac școala de șoferi, chitară, fotografie… și mai ales, m-au încurajat să cred în mine.
Astăzi sunt student la Matematică. Iubesc să învăț. Îmi doresc să devin profesor. Nu doar pentru că-mi place matematica, ci pentru că vreau să lucrez cu copiii. Vreau să fiu omul acela pe care eu nu l-am avut tot timpul aproape, dar pe care l-am descoperit mai târziu.
Știu că nu sunt singurul cu o astfel de poveste. Știu și că mulți privesc spre „copiii din sistem” cu milă sau cu teamă. Dar nu de asta avem nevoie.
Avem nevoie să fim priviți ca orice alt copil. Să nu fim judecați pentru un trecut pe care nu ni l-am ales. Să nu fim stigmatizați pentru niște pierderi pe care n-ar trebui să le poarte pe umeri niciun copil.
Puterea nu a fost niciodată în mine. Eu am avut doar voință. Restul… a venit de Sus. Și de la oamenii buni din jur. Ei au fost familia mea atunci când nu mai aveam una.
Acum, sunt și eu voluntar Ajungem MARI. Vreau să dau mai departe ce am primit. Vreau ca un copil să simtă că nu e singur. Că are cui să-i spună o bucurie sau o frică. Că are pentru cine să meargă mai departe.
Copiii din sistemul de protecţie sunt zeci de mii. E nevoie de cât mai mulţi voluntari care să le fie alături.
Nu trebuie să aveţi răspunsuri la toate. Doar să fiţi acolo. Cu un pic de timp, cu o vorbă bună şi cu inima deschisă. Pentru că ceea ce oferiţi nu dispare niciodată. Se transformă. Se așează. Și, într-o zi, cineva va spune: „datorită ţie, am mers mai departe”.
Știu că tranziția spre viaţa de adult e grea. Știu că ne e frică, mai ales când am învăţat devreme ce înseamnă lipsa. Dar știu și că visurile nu trebuie să aibă pereţi. Și că fiecare copil – din sistem sau dintr-o familie – merită să creadă că poate fi fericit.
Eu cred. Și merg mai departe.
Lumea așteaptă un erou, noi, copiii din sistemul de protecție, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.