În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Răzvan în interpretarea actorului Adelin Tudorache
Dragă om bun,
Nu ştiu dacă ai cunoscut vreodată durerea abandonului sau teama de a nu fi dorit. Sper sincer că nu. Şi chiar dacă n-ai fost niciodată în locul meu, sper că îmi vei asculta povestea cu inima deschisă.
Eu sunt Răzvan şi am 21 de ani. Am terminat de curând studiile la Academia de Poliţie, la care am intrat cu câteva idei clare: să lupt împotriva drogurilor, a tăcerii şi a neputinţei. Până să ajung aici însă, am fost nevoit să lupt cu altceva: cu viaţa însăşi.
Mama m-a născut la 16 ani. Era prea tânără, prea săracă şi poate prea speriată. A ales să mă lase în grija statului. Aveam două luni când am ajuns în braţele unei femei extraordinare care nu doar că m-a crescut, dar mi-a fost şi mamă. M-a învăţat să vorbesc, să merg, să simt iubirea.
Dar viaţa nu rămâne niciodată într-o singură lumină. Când am împlinit 7 ani, doamna Viorica n-a mai putut să mă ţină. Am fost trimis la familia naturală, oameni pe care nu-i cunoşteam şi care nu mă cunoşteau.
Acolo… a început adevărata durere. Făceam muncă de om mare, aveam grijă de fraţi mai mici, spălam vase, spălam rufe. Nu mergeam la şcoală. Iar bărbatul cu care trăia mama era violent. Mă lovea ori de câte ori nu-i convenea ceva. Mă durea totul, dar cel mai tare mă durea că nu aveam voie să învăţ.
Aşa că într-o zi, în clasa a V-a, am fugit. M-am dus la Poliţie şi am cerut să fiu dus înapoi în sistemul de protecţie. Acolo, o femeie cu ochi buni a văzut ceva în mine. M-a trimis din nou la şcoală. Doar că, pentru o perioadă de timp, am intrat în anturaje rele. Şi am fost trimis iar în locul pe care alţii îl numeau „acasă”. Pentru mine era doar locul în care am cunoscut durerea şi suferinţa.
Zi de zi fugeam. Zi de zi mă întorceam la Poliţie şi ceream ajutor. Într-o seară, aproape de Paşti, am văzut o biserică. M-am pus în genunchi şi i-am spus lui Dumnezeu: „Te rog, trimite-mă înapoi la Centru”. Şi Dumnezeu m-a ascultat. Un poliţist m-a găsit şi m-a dus înapoi. Mi-a spus că are încredere în mine. Şi de atunci s-a schimbat totul.
Am învăţat într-un an cât alţii în patru. Am fost al doilea la Evaluarea Naţională, am intrat la liceu, am fost olimpic la istorie, engleză şi psihologie. Am terminat liceul al doilea din generaţie.
Mi-am promis că voi face ce n-a mai făcut poate nimeni din sistem. Şi am învăţat non-stop pentru asta.
Apoi am plecat într-o tabără, la mare, unde am cunoscut primul meu voluntar Ajungem MARI – pe Narcisa. M-a învăţat să înot, apoi m-a învăţat engleză. A venit apoi Mihaela, care m-a învăţat să am încredere şi să fiu OM.
La început m-am gândit să devin medic – mi se părea cea mai nobilă profesie. Dar după m-am gândit la poliţistul care m-a salvat. Şi la campaniile antidrog din Centru. De bărbatul de la Agenţia Antidrog care ne-a vorbit despre vieţi ruinate. Aşa am ştiut că asta e calea mea.
Îmi doresc să fiu un ofiţer competent şi să salvez vieţi. Iar până la 26 de ani, sper să pot avea grijă şi de mine, dar şi de fraţii mei – toţi opt.
Cred cu tărie că atunci când Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni, trimite voluntari. Trimite profesori, poliţişti, educatori. Trimite oameni care văd ce-i bun în tine înainte să-l vezi tu însuţi.
Şi mai cred ceva: că drumul se deschide celor care merg pe el. Cu credinţă, cu învăţătură şi cu oameni buni alături, orice copil poate reuşi. Chiar şi unul crescut în sistem. Eu sunt un tânăr care a primit o şansă şi a ales să o ducă până la capăt.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.