În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Marian în interpretarea actorului Ştefan Mura
Eu sunt Marian. Am 22 de ani şi sunt un copil crescut în sistemul de protecţie. Pentru mine, viața a fost adesea despre lipsuri. Nu materiale, căci nu acelea sunt cele care ne ating cel mai mult. Este despre lipsa siguranţei, a stabilităţii, a încrederii că și pentru tine există un mâine mai bun.
Tocmai am terminat Facultatea de Automatică. O spun cu mândrie, dar, ca să fiu foarte sincer, dacă ai ști de unde am pornit, ai înţelege de ce fiecare cuvânt din fraza asta cântărește cât o lume întreagă.
Nu a fost deloc ușor să ajung aici şi nu o spun nici ca să îmi cresc meritele, nici ca să mă victimizez. O spun pentru ca toţi cei ca mine să aibă şansa să fie priviţi altfel.
Iar binele se face cu bine. Și pe drumul meu, cineva a ales să fie binele acela. Voluntarii Ajungem MARI mi-au fost aproape ani la rând. Au fost oameni care nu s-au uitat la dosarul meu, ci la mine. Care nu s-au grăbit să mă judece, ci au stat să mă cunoască.
De la ei am învăţat că nu trebuie să mă mulţumesc cu puţin, că pot visa departe și că e în regulă să cer ajutor.
Cu ajutorul lor am primit o bursă care mi-a acoperit cheltuielile de zi cu zi – papetărie, cursuri, echipamente, mese. Știu, pentru unii pare ceva banal. Pentru mine a însemnat libertatea de a învăţa fără grija zilei de mâine.
Mai presus de toate, de la ei am primit încredere. Și-apoi încă puţină. Și încă puţină. Până când am început să cred și eu în mine.
Am crescut cu ideea că trebuie să mă descurc singur. Că trebuie să fiu tare. Dar am înţeles, în timp, că adevărata tărie vine din a accepta că ai nevoie de oameni. Și că, uneori, reușita ta e și victoria celor care n-au renunţat la tine.
În ultimii 3 ani am fost student. Curând voi fi programator. Și, cine știe, poate voi fi printre cei mai buni. Dar dincolo de carieră, azi sunt un tânăr care a fost văzut. Care a fost sprijinit. Care nu s-a simţit invizibil.
Și de aceea vă povestesc azi toate lucrurile acestea: pentru că sunt convins că sprijinul pe care l-am primit mi-a schimbat viaţa. Pentru că știu că în spatele fiecărui copil din sistem poate fi o poveste de succes dacă cineva alege să o scrie împreună cu el.
Sunt Marian şi dacă sunt aici, acum, e și pentru că cineva a avut grijă să nu-mi las visul să dispară.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.