În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Kati în interpretarea actriţei Georgiana Bighescu
Eu sunt Kati şi am 25 de ani. Sunt voluntar. Sunt om. Și am crescut în sistemul de protecţie.
Am învăţat, de mică, ce înseamnă să nu ai. Să nu ai părinţi. Să nu ai pe cine să strigi seara când te doare ceva. Să nu ai cui să-i spui că ţi-e frică. Sau că ţi-e dor. Sau că ai luat o notă bună la română.
Poate tocmai de aceea mi-am spus mereu: „Când o să cresc mare, o să ajut copiii care sunt la fel ca mine.”
Nu am fugit niciodată de trecutul meu. Nu l-am șters. Nu am întors spatele copiilor care trăiesc acum ce am trăit eu.
Aşa că m-am întors la ei. După ce am ieșit din sistem, m-am alăturat echipei Ajungem MARI. Sunt acei oameni care schimbă vieţi, zi de zi, prin bunătate și prezenţă. În cazul meu Alina a fost prima care mi-a arătat ce înseamnă să fii acolo pentru cineva. M-a învăţat să am răbdare. Să am încredere în mine. Să cred că nu toţi oamenii pleacă.
Și când eu nu o ascultam, ea venea cu un calm care mă dezarma. Niciodată nu mi-a spus: „Renunţ”. A fost lângă mine și la examene, și la job, și la lacrimi.
Acum eu sunt acolo pentru alţii. Sunt voluntar ca să fiu acea voce caldă care spune: „Te văd. Ești important. Poți să reușești.” Ca să fiu acel sprijin pe care și eu l-am primit cândva.
Când un copil mă ia de mână și mă roagă să mai rămân, știu că sunt unde trebuie. Știu că nu e în zadar.
Copiii din sistemul de protecţie nu au nevoie de miracole. Au nevoie de timp. De răbdare. De cineva care să îi încurajeze. De un: „Bravo, ai făcut bine”. De cineva care să le spună că merită.
Și uneori, din acei copii mici, abandonaţi, neluaţi în braţe, speriaţi, cresc oameni mari. Eu sunt dovada.
Am mulți oameni MARI în jurul meu care m-au făcut să mă simt și eu mare. Acum, e rândul meu să dau mai departe. Să cresc în alţii ce a încolţit în mine.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.