În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Gabi în interpretarea actorului Alex Bogdan
Sunt Gabi, am 12 ani, toți colegii mei pleacă acasă, dar eu nu am unde să plec. Sunt nou aici la căsuță și m-am gândit că dacă zâmbesc mereu, cei de aici nu vor bănui ce e în sufletul meu. Voluntarii care au grijă de noi spun că zâmbetul meu alungă orice gând trist de pe fața oricui.
Dar cred că povestea mea i-a întristat puțin. Mama mea nu m-a vrut. Nu a vrut să știe nimic de mine, nu a interesat-o ce fac, unde sunt, dacă sunt bine sau nu. Dacă ea nu m-a iubit, oare tata poate să mă iubească? Ar putea să fie mereu cu mine, să ne jucăm fotbal, să alegem cea mai frumoasă jucărie? Să mă ducă la școală cum fac părinții colegilor mei?
Nu, acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Știți de ce? Pentru că tatăl meu nu mai este printre noi, acum e un îngeraș care mă privește de sus.
Visul meu era să am și eu un „acasă” și credeam că se va îndeplini atunci când un domn și o doamnă m-au luat în casa lor. Credeam că am găsit în sfârșit două suflete bune cărora le pasă de mine, care o să aibă mereu grijă de mine, să mă iubească așa cum sunt eu, un copil cu un zâmbet mare. Nu mă gândeam că și acest loc va dispărea și el pentru totdeauna din viața mea.
După câțiva ani, familia care devenise familia sufletului meu mi-a spus: „Gabi, de mâine vei merge la orfelinat”. “De mâine nici noi nu vom mai exista pentru tine și te vom duce, singur, într-un loc pe care nu îl știi și care nu o să îți placă.”
Știți cum a fost acel loc? Groaznic! Copii răi, violenți. Îmi era atât de frică să locuiesc aici. Dar într-o zi mi-am făcut curaj, m-am dus la oamenii mari și le-am spus: “Vreau să plec de aici pentru că mă bat toți copiii”.
M-am mutat într-un alt centru, unde lucrurile au fost mult mai liniștite, dar am avut nevoie de timp să mă obișnuiesc. Noaptea îi rugam pe noii mei colegi de cameră să nu stingă lumina, pentru că mie încă îmi era frică, visam urât.
În acest centru mi-a plăcut tare mult. Copiii care erau cuminți și învățau bine primeau puncte, eu adunam foarte multe puncte. Și cu punctele astea voluntarii Ajungem MARI mă scoteau în oraș. Cu punctele astea voluntarii mă duceau la clubul de fotbal. Eram bun la fotbal. Dacă mergeți în Mogoşoaia, la terenul de lângă școală și întrebați de mine or să vă spună cât de bun eram.
Acum sunt în alt centru, dar și aici este frumos. Și aici vin voluntarii Ajungem MARI la noi. Le pasă de noi când suntem triști sau supărați, le pasă ce este în sufletul nostru și vor mereu să ne înveselească. Odată, un voluntar mi-a adus o carte. O carte doar pentru mine. Mi-a lăsat-o de tot. Am început să citim. Eu citeam în viteză, iar el m-a învățat să citesc mai rar, cu intonație, ca la teatru. A zis el: „nu ne aleargă nimeni” și chiar așa era.
Și apoi mi-a adus un ceas maaaare cât o farfurie. Nu știam ce vrea de la mine. Zicea să exersăm cifrele pentru ora de matematică. Dar eu știam deja cum să citesc cifrele de pe ceasuri. Cred că nu se aștepta să știu să rezolv și problemele la matematică.
La final, am făcut și skandenberg, unde am câștigat. Și nu cred că m-a lăsat el, pentru că joacă întotdeauna corect.
Să știți că zâmbetul meu e tot aici, nu renunț la el. Pentru că și noi, copiii din centre, merităm să fim iubiți. Uitați-vă la noi, nu aveți cum să nu ne iubiți.
Lumea așteaptă un erou, noi, copiii din sistemul de protecție, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.