Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Alex în interpretarea actorului Adrian Nicolae
Sunt Alex, am 17 ani şi o mare parte din viaţă am fost… furios. Furios pe lume, pe părinţi, pe educatori, pe colegi, pe copiii care aveau o familie, pe oamenii care veneau și plecau. Furios că m-am născut aici, furios că nu știam cine sunt, furios că nu puteam să schimb nimic.
Sunt în sistemul de protecţie de la 3 ani. Înainte de asta… nu-mi aduc aminte decât ţipete, uși trântite, nopţi în care nu știam dacă o să avem ce mânca, zile în care eram dat din mână în mână. Apoi s-a tras linie: „copil al statului.” Eticheta a fost pusă. Luminile se sting la oră fixă, totul are reguli, inclusiv ce simţi.
Și eu simţeam totul la maxim. Când eram mic, plângeam și nimeni nu mă auzea. Așa că am învăţat să ţip. Să lovesc. Să sparg. Să îmi fac loc cu pumnii și cuvinte grele. Dacă cineva se apropia, îl alungam. Dacă cineva încerca să mă înveţe ceva, îl ignoram. Dacă cineva mă întreba ce vreau, răspundeam: „Nimic. Lasă-mă în pace!”
Asta până într-o zi… Era vineri și n-aveam chef de nimic. A apărut în centru un tip – tânăr, cu zâmbet de om prost, am zis eu atunci. Mă simţeam puternic dacă jigneam şi catalogam. Ne-a zis că e voluntar și că vrea să joace fotbal cu noi. M-am gândit că o să fugă după 10 minute. N-a fugit. Ba a venit și vinerea următoare. Și cea de după. A venit și când am râs de el. Și când l-am ignorat. Și când i-am spus să se ducă acasă la familia lui, că n-are ce căuta aici.
A venit și când n-am meritat. A stat şi m-a ascultat. Mi-a zis odată, după ce am făcut urât că nu vreau să particip la o activitate: „Știu că e greu, dar tu nu ești furia ta.” Nu știu de ce, dar cuvintele alea au rămas cu mine de atunci. După luni de zile în care a stat lângă mine, m-a învăţat să mă uit în mine fără să-mi fie frică. Mi-a arătat cum pot să mă descarc altfel – prin sport, prin cuvinte, prin desen. Mi-a explicat că furia mea nu e rușinoasă, dar că pot să aleg ce fac cu ea.
N-am devenit alt om peste noapte. Încă am zile grele. Încă simt că sunt doi Alex în mine: unul care vrea să distrugă și unul care vrea să fie auzit. Dar acum știu că nu sunt singur.
Voluntarii… poate n-au idee cât înseamnă să stea. Să nu fugă. Pentru unii ca mine, care au crescut învăţând că toţi pleacă, o prezenţă constantă e ca o minune. Nu că fac ei minuni, dar sunt acolo. Ei sunt cei care au crezut în mine când eu nu credeam nimic.
Așa că… dacă vezi asta și nu știi dacă să te implici sau nu, dacă te întrebi „ce pot să schimb eu?”… Îţi spun eu: o prezenţă constantă poate salva un copil de la autodistrugere. Poate aprinde un bec mic într-un întuneric care durează de ani de zile. Pe mine, Alex furiosul, m-a ajutat să încep să fiu băiatul care speră. Și asta, crede-mă, e mai mult decât am visat vreodată.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.