În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Larisei în interpretarea actriţei Victoria Răileanu
Mă cheamă Larisa. Am 18 ani și în curând ies din sistem. E o propoziţie mică, dar în spatele ei e o frică atât de mare.
Când aveam 4 ani, mama m-a lăsat la poarta unui spital. M-a pupat pe frunte, mi-a zis că merge după o apă și… asta a fost.
Mi s-a spus că eram prea mică ca să mai ţin minte. Că probabil memoria mea a creat această amintire. Dar eu ţin minte perfect mirosul ei. Ţin minte şi că nu m-am dezlipit mult timp de păpușa pe care o ţineam în braţe atunci. O păstrez şi acum. E unicul lucru care mă mai ţine legată de trecutul meu atât de necunoscut.
Am crescut aşteptând. Să se întoarcă mama, să fiu alinată, să fiu ţinută în braţe şi să mi se spună că „totul va fi bine.” Mama nu s-a mai întors. Nu am primit lucrurile de care aveam nevoie. Pe măsură ce am crescut mi-am dat seama însă că le pot oferi eu asta celor mai mici. Îi ajutam să se îmbrace, să îşi facă temele, le purtam de grijă să nu se rănească chiar dacă pe mine nu m-a învăţat nimic ce înseamnă să fii mare.
Lucrurile s-au schimbat şi pentru mine când au venit voluntarii. Nu ştiam exact ce vor de la noi. Nu aveam încredere. Dar ei au continuat să vină. Din nou şi din nou, fără să ceară nimic în schimb.
Am început să merg la cursurile de viaţă independentă ţinute de ei. La început mi s-a părut ciudate. Să învăţ cum să fac un buget? Cum să mă descurc cu actele? Cum să vorbesc la un interviu? Mi se părea că nu sunt pentru mine. Că oricum n-o să reușesc.
Dar apoi, încet-încet, ceva s-a schimbat. Pentru prima dată, cineva mi-a spus că am dreptul să visez. Că nu sunt doar „copil din sistem”. Că sunt Larisa şi că pot.
Voluntarii nu m-au judecat. Nu s-au uitat la greșelile mele. M-au ascultat. M-au învăţat cum să-mi fac un CV, cum să caut o chirie, cum să pun limite, cum să cer ajutor.
Am învăţat și cum să am grijă de mine. De mine, Larisa. Nu de ceilalţi.
Știu că drumul nu va fi ușor, dar acum nu mai sunt singură. Am telefoane în agendă la care pot să sun dacă mi se pare că lumea se prăbușește. Am un dosar cu documente puse la punct. Am un plan. Mic, dar e al meu.
Și ştiu că într-o zi o să pot să mă întorc în sistem, dar nu ca beneficiar, ci ca om care oferă înapoi. Pentru că știu cum e să pleci dintr-un loc fără să știi unde mergi. Și cât de mult poate însemna o voce caldă care te învaţă să mergi mai departe.
Asta vreau să vă spun: vă rugăm, veniţi aproape de noi. Avem nevoie de voi ca să învăţăm că ne putem descurca în lumea asta mare.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.