În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Andreei în interpretarea actriţei Ana Turos
Sunt Andreea, am 16 ani şi o memorie care începe, real, pe la cinci. Până atunci… amintirile sunt în ceaţă. Sau poate că am învăţat să uit.
La cinci ani, am fost luată de lângă părinţii mei. „Pentru protecţie”, a spus cineva. Nu înţelegeam ce înseamnă cuvântul ăsta. Eu credeam că așa trăiesc toţi copiii: cu frică. Cu vânătăi ascunse. Cu uși trântite şi urlete cumplite. Cu nopţi în care nu știi dacă o să poţi adormi sau o să ţi se strige iar: „nu eşti în stare de nimic”, „nu meriți nimic”.
Am fost dusă mai întâi la un asistent maternal. Îi spuneam „mamaie”, deși nu era bunica mea. Dar era blândă. Și pentru o vreme, am început să respir altfel.
Apoi am crescut, iar ea nu a mai putut să aibă grijă de mine. Am ajuns într-un apartament familial, cu alţi copii ca mine. Unii au povești mai grele. Alţii le poartă mai ușor. Eu am învăţat să nu mai compar durerea.
Mai am un frate. E mai mic şi e tot în sistem. Dacă există o motivaţie în fiecare zi, el e. Când nu știu de ce să merg mai departe, mă gândesc la el. La cum mă privește şi la cum are nevoie de cineva care să îi arate că se poate și altfel. Că iubirea nu doare. Că viaţa nu e doar despre a supravieţui, ci și despre a trăi.
Așa că învăţ. Mult. Nu pentru că sunt „tocilară”, cum spun unii, ci pentru că știu că învăţatul e biletul meu de ieșire de aici.
Îmi place să mă uit la ştiri. Să aflu ce se întâmplă în lume. Îmi place ideea de adevăr. Și mi-a intrat în minte gândul ăsta: vreau să devin jurnalistă.
Nu ca să apar la TV, ci ca să fiu în mijlocul lucrurilor care contează. Ca să pun întrebările de care mulţi se feresc. Ca să le dau voce celor care n-au fost ascultaţi niciodată. Poate ca să schimb ceva, măcar puţin, în felul în care oamenii îi privesc pe copiii ca mine. Copiii „din sistem”.
Cum am ajuns eu să cred în mine, în ciuda trecutului? Datorită voluntarilor care vin săptămână de săptămână la noi. Sunt oameni care nu s-au temut să ne cunoască şi care nu s-au grăbit să plece. Oameni care m-au învăţat să vorbesc cu încredere, să nu mă mai tem de necunoscut şi că visurile nu sunt doar visuri dacă munceşti pentru ele.
Mai mult, m-au învăţat cum să fiu un model pentru fratele meu. Pentru că viitorul meu nu e doar despre mine. E despre el. Dacă eu reușesc, poate și el o va face. Și poate într-o zi voi scrie și povestea asta, cu nume reale, fără rușine, cu capul sus.
Până atunci, dacă vezi clipul acesta și ai cum să ajuţi, te rog: nu ne uita. Nu pentru că suntem „cazuri sociale”. Ci pentru că suntem oameni cu visuri, cu dor şi cu speranțe care au nevoie doar de un strop de încurajare ca să prindă viaţă.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.