În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Alinei în interpretarea actriţei Alexia Mocănescu
Eu sunt Alina şi am 9 ani. Şi vreau o pisicuță.
Am văzut una pe stradă, era așa de mică… mică și drăguță. Am avut și eu una, când eram la mine acasă. O chema Pisi. Era neagră, dar avea coada un pic albă. Nu mult, doar un pic.
O țineam în brațe și o iubeam. Toată ziua mă jucam cu ea și îi dădeam să mănânce. Noaptea dormea cu mine.
O dată m-a zgâriat și mami s-a supărat tare. Dar eu știam că Pisi mă iubește și că o să mă ierte.
Mami stătea cu noi, ne spunea povești. Și când a fost o furtună mare, Pisi s-a speriat și s-a ascuns sub pat. Dar eu eram cu mami şi nu mi-a fost frică.
Când Pisi ne-a văzut împreună, a venit și s-a urcat la mine în brațe. Și s-a culcat acolo.
Acum… n-o mai am pe Pisi. Şi nici pe mami. Și când plouă tare, mi-e frică iar.
Aș vrea o pisicuță portocalie. Cu mustățile lungi și blana moale. Să bea lapte, dar să nu prindă șoricei.
Să vină la mine când e furtună. Să stea cu mine când mi-e dor.
Că nimeni nu vrea să fie singur când plouă tare.
Și eu promit că o s-o iubesc. Mult, mult, mult. Și niciodată n-o s-o părăsesc.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.