La prima vedere, sunt doi băieţi de 14 ani care iubesc fotbalul. Vorbesc despre meciuri, jucători, faze, antrenamente. Își imaginează goluri, pase decisive și, uneori, visează să ajungă ca idolii lor. Dar pentru Mihai și Victor, fotbalul nu este un simplu joc, ci locul în care, pentru câteva ore, lucrurile au sens.
Cei doi locuiesc de aproape cinci ani în acelaşi centru de plasament și, de trei ani, merg constant la antrenamente. Drumul până la teren nu este scurt, dar asta nu i-a oprit. Dimpotrivă! În timp, au câștigat suficientă încredere încât să poată merge singuri, în fiecare weekend. Este un detaliu care spune mult despre cât de multe s-au schimbat în vieţile lor.
Pentru copiii din sistem, încrederea nu vine ușor. Se câștigă în timp, cu consecvenţă, cu reguli respectate, cu pași mici repetaşi iar și iar. Faptul că astăzi pot merge singuri la antrenamente nu ţine doar de autonomie, ci de parcursul lor.
Mihai este cald, empatic, atent la ceilalţi. Iubește animalele și le observă peste tot, pe stradă, în curte, în orice loc în care ajunge. Victor este deschis, comunicativ, se adaptează ușor și leagă repede relaţii cu cei din jur. În echipă, sunt diferiţi, dar funcţionează excelent împreună. Și poate tocmai asta le-a oferit fotbalul: un loc în care diferenţele nu despart, ci construiesc.
Amândoi sunt pasionaţi. Vorbesc despre fotbal în aproape orice context, iar această pasiune a devenit punte inclusiv în procesul lor educaţional. Uneori, lecţiile și sprijinul școlar pornesc de la exemple din sport, pentru că acela este locul în care sunt mereu atenţi, implicaţi și prezenţi.
Dincolo de teren, lucrurile sunt mai nuanţate. Victor se descurcă bine la școală și își dorește să meargă mai departe, poate chiar la un liceu sportiv. Mihai, în schimb, are dificultăţi. A rămas în urmă și, de multe ori, evită temele. Se compară, se simte intimidat și nu are încredere în el. Nu se vede reușind, nu își conturează încă un drum. Iar asta este una dintre realităţile dure ale copiilor din sistem: nu toţi pornesc din același loc, nu toţi au același ritm, nu toţi învaţă că pot.
Și totuși, există ceva ce îi apropie profund pe amândoi: dorul de familie. Nu vorbesc mult despre asta, dar lipsa este acolo. Se simte în tăcerile apăsătoare, în lucrurile nespuse, în nevoia de apartenenţă. Le lipsesc oamenii, casa, animalele, rutina unei vieţi stabile.
În aceste condiţii, echipa de fotbal a devenit, pentru ei, un substitut. E locul în care simt că aparţin, unde sunt așteptaţi şi, mai ales, e un loc în care ei contează. Poate de aceea nu s-au gândit niciodată să renunţe. Când problemele de sănătate i-au ţinut departe de teren, absenţa i-a durut profund. Pentru că, dincolo de antrenamente, fotbalul înseamnă pentru ei mult mai mult: prietenie, recunoaștere, validare.
Schimbările din ultimii ani sunt vizibile pentru toţi cei din jurul lor. Mihai şi Victor sunt mai disciplinaţi, mai atenţi la reguli, înţeleg mai bine ce înseamnă responsabilitatea – de la odihna de dinainte de antrenamente până la respectarea unui program. Interacţionează mai ușor cu ceilalţi și au învăţat să funcţioneze într-o echipă.
Şi au învăţat și ceva mai greu: că nu poţi câștiga de fiecare dată. Au fost momente în care au pierdut și au fost dezamăgiţi, dar încet-încet au început să înţeleagă şi că eșecul nu înseamnă finalul, ci parte din drum.
Fiecare lecţie asimilată şi fiecare legătură construită se văd în momentele provocatoare. Iar unul extrem de puternic a fost atunci când Victor i-a dat lui Mihai propriii adidași, ca să poată merge la antrenament. Se certaseră cu puţin timp înainte şi totuși, în momentul în care a contat, a ales să fie acolo pentru el. Şi așa arată, uneori, învăţarea apartenenţei.
Prin Ajungem MARI, copiii din sistemul de protecţie primesc acces la activităţi care le schimbă viaţa: sport, educaţie, dezvoltare personală. Dar dincolo de toate acestea, au acces la ceva esenţial: relaţii constante cu adulţi care îi susţin și care rămân. Pentru Mihai și Victor, asta a însemnat șansa de a descoperi disciplina, încrederea și bucuria de a face parte dintr-o echipă. Astăzi, ziua de antrenament este cea mai bună zi din săptămână şi, uneori, asta spune tot.
Fiecare dintre noi poate contribui la astfel de povești. Prin voluntariat, donaţii, redirecţionarea impozitului sau prin simplul gest de a spune mai departe despre program.