Mihai are o liniște care nu se vede din prima. Nu e tânărul care vorbește mult, nici cel care cere. Dar e tânărul care observă, care ţine minte şi care adună în suflet cuvinte, gesturi şi încredere.
Învaţă o meserie practică, într-o școală profesională și este preocupat de lucruri pe care mulţi le-ar considera „prea mari” pentru un adolescent din sistem: design vestimentar, dans, pictură. Îi place să creeze, să facă lucruri cu mâinile lui, să combine materiale, culori şi mișcări.
Mai mult, are o bucurie aparte pentru cărţi. Nu pentru cele primite la școală, ci pentru cele alese de el. Într-o zi, i-a spus voluntarei lui că și-ar dori să meargă într-o librărie. Nu ca un moft, ci ca o nevoie. Simţea nevoia să răsfoiască, să aleagă, dar şi să aibă ceva doar al lui.
De fiecare dată când a primit o carte din partea voluntarilor, s-a bucurat sincer. Fără entuziasm zgomotos sau spectacol. Se citea însă pe faţa lui bucuria aceea tăcută a cuiva care simte că e văzut şi sprijinit.
Mihai nu vorbește mult despre trecut, dar știe foarte bine ce a însemnat drumul lui prin sistem. Știe ce i-a lipsit, dar mai ales, ce a contat.
După școala profesională, spune că vrea să își continue studiile şi să finalizeze liceul. Nu spune asta ca pe un vis grandios, ci ca pe o decizie foarte bine analizată.
Când a venit momentul să iasă din sistem, voluntara lui l-a întrebat dacă se bucură. A răspuns că da, dar a adăugat imediat că îi pare și rău. De ce?
Pentru că este locul în care am întâlnit atâţia oameni buni.
Nu a vorbit despre clădiri, reguli sau program. A vorbit doar despre oameni, cei care au mers constant la el, despre cursurile la care a avut acces, despre dans, pictură şi tabere, despre experienţe care, luate separat, par mici, dar puse cap la cap construiesc un drum.
Pentru Mihai, toate acestea au fost mai mult decât activităţi. Au fost dovezi că cineva crede în el fără să îi ceară nimic în schimb.
Uneori, impactul nu se vede imediat. Nu apare sub forma unei performanţe spectaculoase sau a unei reușite rapide. Se vede mai târziu, într-o alegere, într-o dorinţă de a continua școala. Într-un copil care vrea să meargă la librărie. Într-un adolescent care pleacă, dar spune că îi pare rău pentru că lasă în urmă oameni buni.
Ajungem MARI exact asta înseamnă: oameni care rămân suficient de mult încât să conteze. Programe care nu se întâmplă o singură dată. Relaţii care nu dispar după o activitate. Un context în care copiii pot descoperi ce le place, ce pot, cine sunt.
Mihai nu a fost salvat. A fost însoţit, susţinut, lăsat să crească în ritmul lui. Iar lucrurile acestea uneori schimbă totul.
De aceea contează implicarea, sub orice formă ar fi ea. Pentru că din donaţii, din redirecţionări, din voluntariat și din recomandări se nasc exact aceste povești care rămân. Povești despre copii care, atunci când pleacă, nu spun doar „Am scăpat”, ci spun: „Aici am întâlnit oameni buni.”
Citeşte şi: 10 ani de fapte bune: Ion Badea, fundraiser Ajungem MARI – Ajungem MARI