Imaginează-ţi cum ar fi să creşti fără iubire!
Imaginează-ţi cum ar fi să creşti fără un sfat bun sau un umăr pe care să plângi!
Sunt mulţi copii şi tineri în situaţia asta, iar împreună cu voluntarii Ajungem MARI încercăm să le oferim un pic din ceea ce le lipseşte şi din ceea ce au nevoie ca să ajungă oameni mari şi responsabili. Uneori însă picul acela se transformă în mai mult, mult mai mult.
Îţi aducem acum în casă una dintre poveştile care ne fac să fremătăm de bucurie ori de câte ori vorbim despre misiunea noastră. O poveste în oglindă despre voluntariat, iubire, dezvoltare şi iar iubire.
Maria, voluntar Ajungem MARI:
„Nu o să uit niciodată când mi-a spus că îi pot spune mama. Eram cel mai fericit copil! M-a dus la ea acasă şi a fost prima dată când m-am simţit acceptată aşa cum eram. Mi-a arătat cum e să ai o mamă, familie, prieteni şi oameni buni, aşa, ca ea. Dacă nu era Ajungem MARI eu nu aveam acum o mamă şi cu siguranţă nu eram atât de fericită.
Prima întânire cu un voluntar Ajungem MARI a fost la ziua unei colege de cameră. A fost cea mai tare zi de naştere, am ascultat muzică, am dansat, am avut tort. A fost de neuitat.
Apoi am început să învăţăm de la ei. Mă bucuram când ştiam că vin voluntarii la noi pentru că ştiam că urmează să învăţ ceva nou. Datorită lor am trecut cu brio testele şi pentru asta vreau să le mulţumesc încă o dată.
Tot aşa am cunoscut-o şi pe Laura, cea căreia îi spun eroina mea. A fost prima persoană care a reuşit să mă ia în braţe şi să îmi placă. M-a ajutat să ies din sistem, mi-a găsit chirie, a fost tot timpul lângă mine şi m-a încurajat.
Tot de la Laura am învăţat cum e să fii voluntar. E un sentiment foarte frumos atunci când merg la copii, când vin să mă îmbrăţişeze şi îmi cer sfaturi.
Sunt atât de mândră că fac parte din echipa asta. Am şi tatuaj pe mână cu Ajungem MARI.”
Laura, voluntar Ajungem MARI, “mama” şi “eroina” Mariei:
“Voluntariatul a adus în viaţa mea multă schimbare în bine, multe zâmbete sincere, multe îmbrăţişări şi energie bună din partea copiilor şi colegilor mei. Am început timid, nu ştiam la ce să mă aştept. Apoi mi-am dat seama câtă energie primesc la fiecare întâlnire şi cât de mult bine îmi fac mie schimbările pe care le determin prin implicarea mea.
Primele rezultate notabile au fost când am reuşit să determin un băiat să nu renunţe la şcoală. Iar următoarea victorie a fost că după ce a terminat şcoala profesională s-a înscris la liceu.
Apoi sunt rezultatele acelea mici, dar cu efecte pe termen lung: <<Am primit nota 10 la informatică pentru că am discutat exact despre ce vorbisem noi în atelierul anterior.>>
Mai sunt îmbrăţişările. Vaaaai, nici nu se pot descrie în cuvinte. Şi grija pe care ţi-o poartă şi ei la rândul lor. Apoi, copiii care devin adulţi şi continuă să mă sune, să îmi ceară sfaturi.
Cu fiecare dintre copii am construit o relaţie specială, dar una e mai mult decât atât pentru că unul dintre copii e acum copilul meu cu totul, nu doar în suflet. E mare, adult acum, dar e copilul nostru.
Era un adolescent care se îndrepta către maturitate cu o mulţime de grji, întrebări, relativ debusolat. La un moment dat m-a întrebat dacă o las să fie şi ea voluntar dacă promite că nu se mai enervează aşa uşor. Am zis că vedem. Timpul a trecut şi m-a întrebat dacă poate să îmi spună mama. Am fost copleşită şi extrem de fericită în acelaşi timp.
Între timp a devenit şi ea voluntar şi se descurcă excelent. Sunt tare mândră de ea!”
Ştim cu toții despre ce vorbește Laura.
Lumea copiilor din centrele de plasament se schimbă cu paşi mici, puțin câte puțin, la fiecare întâlnire cu voluntarii, la fiecare ieşire din centru, la fiecare nouă lecție învățată.
Îți mulțumim din suflet pentru că ne rămâi aproape şi pentru toate şansele dăruite copiilor din centrele de plasament!