„Încă doare!” Așa rezumă Ionuț experiența copilăriei sale în sistemul de protecție. A intrat la vârsta de aproape 5 ani într-un centru, apoi a fost plasat într-o familie maternală, unde a rămas până la adolescență. Au fost două etape foarte diferite, dar în ambele lipsea ceva esențial: conexiunea umană, reală.
Prima etapă a fost destul de aspră. Încă era ierarhie în centru, cine era mai mare făcea legea acolo.
Despre perioada în centru Ionuț vorbește cu o luciditate dureroasă. A fost trimis apoi într-o familie maternală, unde lucrurile erau mai controlate, dar la fel de aspre.
Eu și fratele meu eram tratați altfel decât copiii lor. E o amintire care atârnă greu, pentru că relaţia copil-părinte era egală cu zero.
Sunt răni adânci, care nu dispar. Iar poate cea mai grea amintire este legată de o felicitare scrisă cu suflet pentru mama lui.
Aveam un scris ca de doctor, eram mereu judecat pentru asta. Și am scris: „Pentru mama”. A găsit-o și a zis: „Ia uite, pentru Manu”. A rupt-o. Mă doare și acum când îmi amintesc.
În spatele acestor gesturi rămâne un gol uriaș: lipsa de apartenență. La serbări, Ionuț recite poezii, cânta, dar nu era nimeni acolo pentru el.
Mă uitam că la toată lumea venea cineva – mamă, tată, frate, soră, la mine nu venea nimeni. Mă dădeam în spatele celorlalţi şi plângeam în hohote.
Chiar și după ieșirea din sistem, rănile nu se vindecă ușor. Ionuț vorbește deschis despre dificultatea de a construi relații:
Mi-e teamă să mă apropii de oameni. Mă urmărește indiferența aia.
De la colegi nu a simțit judecată, dar din partea societăţii, da. Spune că oamenii se schimbau brusc când aflau că e din sistem.
Nu voiau să fie răi. Dar, neînțelegând ce înseamnă sistemul, făceau mai mult rău decât bine.
Ce lipsește cu adevărat în sistem? Conexiunea, spune Ionuţ fără ezitare. Adulții plasați în jurul acestor copii fac ce pot, dar deseori, fără implicare emoțională reală. Copiii cresc în medii cu reguli, dar fără atașament.
Unii angajați își făceau doar datoria. Nu creau legături. Și-atunci copilul dezvoltă un handicap emoțional.
Pe voluntarii Ajungem MARI i-a cunoscut în jurul anului 2018. A fost rezervat la început.
Mi-era teamă de atașament. Nu mai aveam așteptări. Dar am încercat să le dau o șansă.
Iar interacțiunea cu oameni calzi, răbdători a însemnat şi o lecție despre empatie și toleranță.
Eu eram încăpățânat și rigid. Dar ei m-au învățat, treptat, să fiu mai tolerant. Și am început să prind curaj.
Ce ar vrea să știe oamenii din afara sistemului de protecţie? Că acești copii nu sunt defecți, ci doar răniți. Că în spatele reținerii și al reacțiilor dure e durere neprocesată.
Nu e corect să ne tratezi ca pe niște cazuri. Corect e să înțelegi unde e nevoia.
Ionuţ a ieșit acum din sistem și își duce viața mai departe. Provocarea cea mai mare rămân însă tot relațiile. Altfel, simte că ceea ce a învățat – inclusiv de la voluntari – îl ajută să meargă mai sigur pe drumul său.
Educația emoțională, financiară, pe care am primit-o de la voluntari, m-a ajutat. Nu m-a lovit atât de tare tranziția.
Urmărește interviul integral cu Ionuț pe YouTube:
Povestea lui Ionuț e o mărturie despre fragilitate, reziliență și speranță. Dacă vrei să fii şi tu acel adult care face diferența, devino voluntar Ajungem MARI. Sau, dacă ai fost deja, poate e timpul să revii. Cel puţin un copil are nevoie de tine: Devino voluntar – Ajungem MARI