Ilinca Sibişteanu este genul de om care şi-a dorit mereu să ajute, aşa că spunea mereu prezent ori de câte ori era nevoie de ea. Voia să facă însă mai mult decât să doneze, iar când a aflat că Ajungem MARI începe activitatea şi în judeţul în care locuia la acel moment, în Bacău, s-a înscris imediat pe liste pentru a deveni voluntar în centrele de plasament. A lucrat cu copiii de acolo vreme de 3 ani, iar după mutarea la Bucureşti s-a alăturat echipei de voluntari din Bucureşti.
“În orice oraş m-aş muta, eu voi fi mereu voluntar Ajungem MARI.”
Ilinca, sunt 6 ani de când faci voluntariat pentru Ajungem MARI. Ce te ţine de atâta vreme în acelaşi loc?
Cu ce să încep mai întâi? Cu copiii, căci este despre ei şi pentru ei. Voluntariatul asta te învaţă în primul rând, că nu e despre tine, ci despre ei – copii, vârstnici, oameni bolnavi, animale părăsite, oameni pe care vrei să îi ajuţi sau despre orice alt domeniu în care activezi ca voluntar.
Faptul că pot să fac ceva propriu-zis pentru ei, să le fiu alături şi să îi ajut sunt cele mai mari satisfacţii pentru mine. Ori de câte ori ne vedem zâmbetele copiilor îmi înseninează ziua, oricât de grea ar fi fost ea până atunci.
Îmi şi aduc aminte de o zi de primăvară în care avusesem o zi cruntă la muncă. Trebuia să merg la copii, dar când am plecat de la serviciu mă gândeam să amân pe altă zi pentru că mă simţeam prea obosită. Mergând spre casă nu mă gândeam decât la un singur lucru: “Ce vină au copiii că sunt eu obosită şi nervoasă? Ei mă aşteaptă în fiecare marţi.”
Aşa că am schimbat drumul şi m-am dus la ei. Când am ajuns acolo mă aşteptau cu lalele. M-au strâns în braţe şi mi le-au dat, ca mulţumire: “Pentru că vii la noi, Ilinca.” M-am gândit mult la acest episod şi la cât de frumos mă aşteptau. Cum s-ar fi simţit dacă exact atunci eu nu mergeam la ei?
Asta arată ce efect ai tu asupra lor. Dar ei, ei ce efect au asupra ta?
Fantastic! Ei sunt cei care m-au învăţat să mă joc din nou, să ofer mai multe îmbrăţişări. Se pun şi paşii de dans pe diferite melodii latino?
Şi tot ei sunt cei care mi-au arătat cât de mult contează să fii acolo. Am să-ţi dau 2 exemple care mie mi-ar rămas întipărite pe suflet.
Eram încă în Bacău, făceam voluntariat la un centru de plasament de acolo, iar una dintre fetiţe, Andreia, refuza constant să participe la activităţi, orice i-aş fi propus. Asta până într-o zi, când fetele mai măricele cu care lucram eu la teme nu erau disponibile şi a venit să facem activităţi împreună. M-a impresionat faptul că deşi nu lucrasem cu ea a fost o conexiune între noi pe care nici până azi nu mi-o pot explica. Şi aproape în fiecare săptămână mă aştepta cu câte o surpriză: o felicitare, o floare, o mini agendă făcută de ea, un desen etc.
Apoi este Irina, pe care am cunoscut-o când am venit în Bucureşti. Vreo lună şi ceva, după ce am început să merg la apartamentul în care locuieşte, abia mă saluta. Era în abandon şcolar, fuma tot felul de substanţe nocive, fugea des şi-şi petrecea timpul într-un anturaj extrem de prost. La un moment dat cred că a realizat că noi devenim o constantă şi am început să vorbim. Ne-a spus că voluntarii vin şi pleacă, că nu mai vrea şi nu mai poate să aibă încredere. Uşor, uşor a început totuşi să asculte ce-I povesteam. I-am explicat că nu e în regulă că a abandonat şcoala, că se poate întoace şi poate recupera şi cu mult ajutor şi perseverenţă, Irina a intrat la liceu 2 ani mai târziu, iar acum este şi angajată pentru că şi-a dorit mult să muncească, să-şi poată câştiga propriii bani. Cel mai tare m-au impresionat la ea puterea, tăria şi dorinţa de a reuşi să se schimbe total.
Ştiu că relaţia voastră a devenit şi mai strânsă cu timpul. A fost şi la nunta ta, zilele trecute?
Da. Amândouă ne-am dorit foarte mult să fie acolo, în ziua aceea atât de importantă pentru mine. Era însă un impediment pentru că am făcut cununia la Bacău şi îmi era imposibil să mă ocup de preluarea ei de la apartament şi transportul ei acolo. Am avut însă ajutorul altor 2 voluntari minunaţi care au preluat această misiune. Fără ajutorul şi sprijinul lor nu ar fi fost posibilă.
Irina a fost atât de emoţionată când a ajuns la biserică încât a plâns. Am lăcrimat şi eu trăind emoţiile ei la pachet cu cele pe care le aveam eu. A însemnat enorm ca ea să fie acolo, alături de mine, în cea mai importantă zi din viaţa mea. Asta înseamnă, pe scurt, Ajungem MARI: relaţii create cu copiii, relaţii pe lungă durată, ajutor oferit copiilor, dar şi relaţii de amiciţie şi prietenie cu ceilalţi voluntari.
Cât de greu este să construieşti astfel de relaţii şi cât durează să vezi impactul tău asupra copiilor cu care lucrezi?
Să construieşti relaţiile nu e atât de greu cum ar putea părea. Eu am vorbit despre Irina şi Andreia, cu care începutul a fost mai greoi, dar cei mai mulţi dintre copii sunt extrem de dornici să aibă parte de prezenţa voluntarilor în vieţile lor pentru că de atâţia ani au înţeles aportul extraordinar pe care îl aduc aceştia. Şi nu e doar despre faptul că îi ajută să obţină rezultate mai bune la şcoală – deşi sunt extrem de importante – ci mai ales despre faptul că oamenii aceştia vin săptămânal la ei, le ascultă poveştile, temerile, durerile şi bucuriile în egală măsură, nu-i judecă, nu-i ceartă, iar între unii dintre ei se leagă relaţii de prietenie, de mentorat, relaţii care le dau curaj copiilor şi tinerilor din centrele de plasament să iasă în lumea asta mare şi să arate că vor şi că pot avea o viaţă bună.
Trebuie să le dai însă timp pentru că doar în timp se văd schimbările, paşii aceia mici care îi ajută să devină MARI. La Irina s-a îmbunătăţit totul: mersul la şcoală, anturajul, modul de gândire, dar pentru asta a fost nevoie de 2 lucruri esenţiale: să fiu acolo şi să am răbdare. Pe lângă ce am făcut noi împreună au ajutat-o mult şi orele de terapie, dar şi cursurile de dans la care a participat cu ajuntorul Ajungem MARI. Mereu îmi spune cât de dor îi este de duminicile acelea, când mergea la dans.
Mi-e clar că ai multe poveşti înduioşătoare, dar ai vreo vorbă care te-a înduioşat?
O, da! N-ai cum să uiţi aşa ceva: “Ilinca, aş fi vrut ca mama mea să fie ca tine. Să îmi fie alături la orice pas, dar să mă certe din când în când. Fix cum faci tu!”
Ce a mai adus voluntariatul în viaţa ta pe lângă satisfacţia de a vedea aceşti copii cum evoluează?
Bucurie, speranţă, conştientizarea faptului că mai sunt şi oameni buni. O nouă relaţie de prietenie, cea pe care am legat-o cu Irina, care cu siguranţă este şi va fi de durată. Dar şi frustrare, de multe ori, că nu pot ajua mai mult. Aşa că dacă ai citit aceste rânduri şi ţi se pare că e ceva ce ai putea face şi tu, te aştept lângă mine, în rândul voluntarilor Ajungem MARI. Împreună le dăm aripi acestor copii!