Emilia Mocan este directorul Programului Naţional Ajungem MARI, ea fiind cea care coordonează voluntarii şi activităţile din întreaga ţară. S-a alăturat programului încă de foarte tânără, la scurt timp după ce a ieşit de pe băncile facultăţii. A simţit că aici este locul ei, iar obstacolele inerente apărute nu au făcut decât să-i întărească convingerea că şi-a descoperit din vreme misiunea. Am rugat-o pe Emilia să ne vorbească despre începuturi, despre lucrurile care o motivează şi bucuriile de a lucra cu copiii instituţionalizaţi, dar şi despre greutăţile din activitate şi felul în care reuşeşte ea să le depăşească.
Emilia, mai ţii minte care a fost prima acţiune de voluntariat la care ai participat şi ce te-a mobilizat în acea direcţie?
Prima acţiune de voluntariat a fost în cadrul unui eveniment de ecologizare organizat de Let’s do it Romania. Cred că aflasem despre el dintr-un afiş sau postare pe Facebook. Mi se părea foarte faină ideea că vom fi mulţi oameni care mergem să curăţăm pădurea din oraşul nostru, de pe dealul Capela. Asta cred că m-a motivat cel mai mult: faptul că mulţi oameni urmau să facă toţi un lucru bun împreună.
Eram mică şi idealistă, cu visuri mari şi cu dorinţa de a ajuta şi a face lumea din jur un loc mai bun. Însă habar nu aveam cum aş putea face eu asta la 15 ani. Aici mi se oferea o astfel de oportunitate şi mă simţeam extrem de recunoscătoare că mi se oferă şansa de a ajuta.
M-am înscris şi am fost. Era zi naţională de curăţenie, când peste tot în ţară se organizau astfel de acţiuni. Simţeam că fac parte din ceva mare şi simţeam că fiind atât de mulţi vom reuşi să avem rezultate vizibile împreună.
Când ai auzit prima dată de Ajungem MARI şi care a fost impactul asupra ta?
În facultate am auzit prima oară, când prietena mea cea mai bună, care era studentă la Cluj, s-a înscris ca voluntar. Am vrut şi eu să mă înscriu în Bucureşti, dar era necesară implicare săptămânală pentru mai multe luni şi eu ştiam că pe perioada vacanţei va trebui să mă întorc în oraşul natal. Mi-a părut extrem de rău că nu am putut să mă implic. Am înţeles încă de la început importanţa consecvenţei pentru copii şi nu doream să dezamăgesc.
Întreaga idee a programului Ajungem MARI mi s-a părut însă genială! Îmbină atât de multe lucruri minunate în care cred cu adevărat: copii, educaţie, joacă, empatie şi voluntariat. Sufletul meu a vibrat foarte tare la ideea de a ajuta copiii abandonaţi. Simţeam cu adevărat cauza asta. Mă înfuria nedreptatea prin care trebuie să treacă şi mă întrista faptul că sunt copii care nu au aproape adulţi calzi şi iubitori.
Primul gând a fost: “Dacă nu eu, atunci cine?” Am simţit-o ca pe o datorie şi, în acelaşi timp, simţeam că locul meu e cumva acolo. Nu ştiam atunci că Ajungem MARI urma să-mi devină peste câţiva ani „o a doua casă”.
Cum a fost prima întâlnire cu copiii?
Ţin minte că m-a şocat tare. Abia mă alăturasem echipei Ajungem MARI ca angajat. Nu avusesem parte de un training oficial despre lucrul cu copiii, cum au voluntarii atunci când se înscriu. Am mers direct la centru cu Ana, colega mea şi coordonatoare a centrului respectiv, la vremea aceea şi am fost uimită de cât de cald m-au primit copiii. Erau avizi de afecţiune şi atenţie individuală. Era prima oară când ne vedeam, dar ma tratau ca şi când eram prietena lor cea mai bună. M-am simţit bine pe moment, dar apoi am înţeles că erau de fapt manifestări ale unor tulburări de ataşament.
Voiau să-mi arate tot felul de lucruri, de la cum arată camera lor la ce carte au primit, unde îşi ţin jucăriile, cum e sala de activităţi, ce temă au de făcut pentru şcoală sau ce joc au inventat. Erau mulţi şi toţi voiau să-mi arate sau să-mi povestească câte ceva. Iar eu eram una singură. Era un haos. Copii care strigau, se jucau, alergau şi vorbeau unii peste alţii. Dar era un haos atât de frumos! Mi-a plăcut enorm.
Nu ţin minte să fi făcut vreo activitate anume. Timpul nostru s-a împărţit între discuţii şi făcut cunoştinţă unii cu alţii. Am înţeles atunci şi de ce e nevoie de atât de mulţi voluntari. Fiecare copil are nevoie şi merită timp doar pentru el, atenţie individuală şi multă, multă iubire. Cu cât sunt mai mulţi voluntari, cu atât pot oferi mai multă iubire.
Cum ai ajuns să te angajezi aici?
Văzusem pe un grup de joburi în mediul ONG anunţul pentru un post de project manager la Ajungem MARI. Eu tocmai terminasem Facultatea de Drept şi îmi căutam un loc de muncă. Nu m-am regăsit în mediul acela şi renunţasem la ideea de a activa în domeniul juridic încă din anul 3 de facultate. Voiam să fac ceva mai cu sens pentru mine, mai creativ, într-un mediu mai puţin formal, care să-mi ofere şansa de a ajuta în mod direct.
Când am văzut anunţul, ştiind deja despre Ajungem MARI, mi-am spus că acesta este “the dream job” pentru mine. Am aplicat şi la interviu le-am cunoscut pe Iarina Taban şi Ana Cristache, cele care ulterior mi-au devenit colege şi unele dintre cele mai bune prietene.
M-am adaptat uşor la job, la cerinţe, la echipă şi proiecte, iar asta pentru că mi-a plăcut enorm ceea ce faceam, rezonam cu tot ce înseamnă Ajungem MARI şi credeam cu adevărat în cauză şi în puterea educaţiei. Era mediul de lucru ideal pentru mine. Am găsit aici o echipă fantastică care mi-a oferit multă deschidere şi susţinere, dar mai ales o echipă, iar aici îi includ şi pe voluntari, care vrea cu adevărat să-i ajute pe copii.
Povesteşte-mi o întâmplare sau mai multe din activitatea la Ajungem MARI care şi-au lăsat amprenta asupra ta.
Cred că întâmplarea care m-a marcat cel mai tare a fost chiar în prima mea tabără Ajungem MARI. Am avut două grupuri de copii în paralel, iar eu am fost responsabilă de unul dintre ele. A fost prima interacţiune cu copiii din sistem atât de intensă şi pe o perioadă aşa de lungă, o săptămână. Le-am fost trainer de jocuri, organizator, ghid în drumeţiile pe care le-am făcut, prieten şi mentor.
În ultima zi, înainte de petrecerea de final de tabără, se strânseseră foarte multe lucruri în sufletul meu: toate poveştile triste ale copiilor, faptul că simţeam că oricum nu e suficient ce fac şi că nu am cum să îi salvez, că unii copii aveau comportamente nepotrivite şi răutăcioase din cauza traumelor şi trecutului lor, că erau extrem de dificili, unii hiperactivi, alţii agresivi, unii apatici complet şi dezinteresaţi, alţii care ar fi vrut să lucrezi doar cu ei tot timpul, că era atât de greu să îi motivezi de multe ori chiar să se joace. Nici nu îmi închipui cum ar fi fost să-i motivez să înveţe sau să-şi facă temele.
M-a marcat felul lor de a privi viaţa, cumva fără speranţa de mai bine sau, din contră, cu speranţa la ceva total ireal, cum ar fi ca părinţii care i-au abandonat să se întoarcă după ei, lipsa aproape totală de stimă de sine şi încredere în forţele proprii, dificultăţile de învăţare şi toate poveştile cu discriminări prin care au trecut la şcoală.
Toate astea m-au făcut să-mi spun că e mult prea greu pentru mine. Că nu am cum să fac faţă la aşa ceva, că înseamnă prea multă energie, e mult prea copleşitor şi trebuie să renunţ. Imediat ce mi-am spus asta am realizat că aşa face toată lumea. Atât de mulţi oameni renunţă la ei pentru că e greu şi de multe ori pare totul în zadar.
M-a lovit foarte tare această conştientizare: că dacă renunţ nu sunt altceva decât un alt om care îi abandonează pe aceşti copii deja abandonaţi. Şi dacă mie îmi e atât de uşor să spun că renunţ, cum pot avea pretenţia de la alţi oameni să facă ei ceva diferit? Dacă eu renunţ la ei, atunci ei cui rămân? Dacă toată lumea stă deoparte, aşteptând ca altcineva să se implice pentru a-i ajuta, ei ce au de făcut?
A fost una dintre cele mai puternice revelaţii din viaţa mea: că nu vreau să fiu parte din problemă, ci parte din soluţie. Şi da, e greu şi e obositor şi de multe ori te simţi singur în faţa unui munte de probleme, dar atunci îţi aminteşti că nu eşti singur, ci parte dintr-o comunitate de oameni cu suflet MARE, voluntari magici care schimbă destine şi pun zâmbete pe feţele unor copii cărora viaţa nu le-a zâmbit atât de tare. A fost cel mai marcant moment pentru mine în Ajungem MARI. Momentul când mi-am asumat această misiune cu tot sufletul, iar azi, după 6 ani, sunt încă aici, încercând să ajut aşa cum pot.
Ai pomenit de voluntari şi de implicarea lor. Aş vrea să îmi explici mai pe larg de ce sunt ei atât de importanţi pentru copiii instituţionalizaţi. Ce schimbă?
Eu cred că pentru aceşti copii voluntarii sunt definiţia speranţei. Mereu mi se pare greu să explic de ce sunt atât de importanţi voluntarii şi ce aduc ei în vieţile copiilor. Cred că asta e ceva ce se trăieşte mai mult şi se poate explica mai puţin. Mi se pare greu de pus în cuvinte toată iubirea, grija, sentimentul de aparţinere şi acceptare necondiţionată, încrederea şi încurajările pe care le oferă voluntarii copiilor.
Una dintre voluntare spunea că voluntarii Ajungem MARI poate nu schimbă lumea, dar cu siguranţă ei schimbă lumea unor copii! Trecutul şi toate traumele de abuz, abandon, separare de familie etc. nu pot fi schimbate. Dar voluntarii reuşesc să le schimbe prezentul, să-l facă mai frumos, mai vesel, cu mai multă afecţiune şi înţelegere şi să le dea copiilor şansa unui viitor mai bun. E nevoie de mult timp, multă implicare, seriozitate şi consecvenţă, iubire şi acceptare, empatie şi înţelegere.
Dar la finalul zilei ai mulţumirea că tot timpul dăruit, tot efortul depus nu e în zadar. Asta îi face pe copii să treacă de la “Nu pot.”, “Nu ştiu.” la “Doamna, am reuşit!” şi “Aţi văzut că pot?” Trec de la “Lasă-mă în pace!” la “Când mai veniţi pe la noi?” sau “Haideţi, mai staţi puţin!”
Cele mai frumoase lucruri pe care voluntarii le dăruiesc sunt timp şi iubire. Asta e reţeta lor pentru a schimba destinele copiilor abandonaţi.