Să oferi din bunurile tale e extrem de valoros. Să oferi din sufletul tău este viaţa însăşi. Copiii din centrele de plasament au o mulţime de lipsuri, dar ele nu sunt dintre cele materiale, ci afective, emoţionale. Sunt copii care au cunoscut trauma de la vârste fragede, care au văzut lucruri pe care alţii le văd doar în filme şi care şi-au pierdut încrederea în ei şi în cei din jur. Delia Lugojan este voluntar la un centru de plasament din capitală şi ştie prea bine ce au nevoie să primească aceşti copii ca să aibă şansa unui viitor mai bun.
Delia, e un an deja de când mergi la copiii din centre de plasament şi te-ai înscris pentru continuarea programului. De ce? Ce te motivează?
Bucuria de ajuta. Bucuria de a vedea rezultatele acestor întâlniri. Este important de înţeles pentru cei care sunt la început de drum şi se pregătesc să devină voluntari următorul aspect: copiii cu care lucrăm stau în centre sau apartamente de fip familial, iar interacţiunile lor cu exteriorul sunt destul de limitate. Astfel, timpul petrecut cu ei şi, prin urmare, expunerea la un alt tip de mediu (persoane, cunoştinţe, tipologii) este extraordinar de importantă în a-i pregăti pentru viaţă.
Care este cea mai importantă realizare a ta de când faci voluntariat?
Perseverenţa. De ce? Pentru că este important de ajuns la o rutină de întâlniri cu copiii, exact ca atunci când chiar te preocupi să înveţi o nouă abilitate. În plus, prezenţa constantă în viaţa lor le oferă securitate, esenţială în contextul lor de viaţă.
Există vreun copil care te-a impresionat în mod deosebit în această perioadă?
Am ajuns la apartament ca să lucrez, scris şi citit, cu Matei, în vârstă de 8 ani. Între timp s-a lipit însă de noi şi Robert, fratele lui în vârstă de 11 ani. M-a impresionat faptul că, de la uitat la televizor, copilul a intrat în vorbă, apoi şi-a adus caietele şi manualele, s-a aşezat cu noi în cameră şi am început să lucrăm împreună. Asta mi-a arătat cât de mult contează pentru ei să fie cineva acolo pe care să-l simtă aproape, interesat. Eram mai mult decât nişte oameni care îi puteau ajuta la teme, eram oamenii pe care îi simţeau aproape şi lângă care îşi doreau să fie.
Apoi, într-unul dintre exerciţiile de scris pe care le-am avut cu Robert, a scris despre el că este deştept şi vrea să înveţe ca să nu ajungă un om fără adăpost. M-a înduioşat faptul că poartă această povară pe umeri. Niciun copil n-ar trebui să aibă astfel de griji. Pe de altă parte mi se pare absolut senzaţional faptul că înţelege cât de importantă este şcoala în acest proces, în dezvoltarea lui şi drumul către o viaţă independentă şi mulţumitoare.
Ce ai observat că s-a îmbunătăţit de când mergi la ei?
Cred că stau un pic mai bine la capitolul scris, citit şi cred că au şi un pic mai multă deschidere cu privire la opţiunile de viitor. Am avut discuţii libere cu privire la ce anume poţi să lucrezi când o să fii mare, importanţa şcolii în parcursul fiecărei persoane, discuţii despre ce fel de flori cunoaştem sau ne plac, despre mâncarea şi desertul favorit. Au nevoie să fie văzuţi, cunoscuţi şi acceptaţi exact aşa cum sunt, dar şi încurajaţi, să ştie că pot mai mult.
Pe lângă nevoile educaţionale aceşti copii au şi mari nevoi afective. Am reuşit să acoperim din ele, eu şi colegii de la Ajungem MARI, prin timpul petrecut împreună şi prin flexibilitate. De exemplu, în zilele în care era clar că copiii erau obosiţi sau nu aveau disponibilitate pentru orele clasice de scris şi citit ajustam cu citit din cărţile despre animale, poveşti, jocuri, spus glume, vorbit despre muzica preferată. Contează enorm relaţia pe care o dezvolţi cu ei, felul în care ajungi să te armonizezi cu ceea ce simt şi au nevoie punctual, în fiecare zi. Cred că ajutorul cel mai important rămâne atenţia personală acordată copilului.
Ce ţi se pare cel mai greu?
Să ţii copiii atenţi, să le menţii curiozitatea trează, să îi faci să coopereze pe unele teme care nu prezintă neapărat interes pentru ei.
Şi cel mai frumos?
Legăturile afective care se formează. Zâmbetele lor, bucuria nemascată pe care o afişează ori de câte ori ne vedem. De multe ori, de exemplu, mă întâmpină cu un joc de-a v-aţi ascunselea sau cu câteva glume, dornici să-mi facă şi ei la rândul lor o bucurie.
Ce a adus voluntariatul în viaţa ta?
Miracol, diversitate, înţelegere. Am învăţat despre o nouă lume despre care nu aveam habar. Am cunoscut oameni minunaţi în persoana referenţilor care se ocupă de copiii din apartamente şi care ţin mult de tot la ei şi depun un efort extraordinar să îi înveţe o grămadă de lucruri. Băieţii mei, cei cu care am lucrat în ultimul an – Matei şi Robert – ştiu să gătească singuri câteva feluri de mâncare. Iar asta spune mult despre persoanele care au grijă de ei.