Trauma nu este doar un eveniment extrem, ci o reacţie normală la experienţe anormale, modelată de gândurile, sentimentele și convingerile persoanei implicate. Pentru copiii din sistemul de protecţie, trauma este adesea una complexă, deoarece apare în mod repetat, în cadrul contextului de îngrijire.
Această formă de traumă, denumită și traumă de dezvoltare, rezultă atât din acţiuni (abuz fizic, sexual sau emoţional), cât și din omisiuni (neglijarea repetată și absenţa unei figuri de atașament stabile). Abandonul și instituţionalizarea timpurie privează copilul de rădăcini şi aripi, lăsând răni adânci care sunt adesea asimilate eronat de cei din jur drept violenţă gratuită, nepăsare sau teribilism.
Cum se manifestă trauma. Semne vizibile şi invizibile
Manifestările traumei sunt diverse și afectează integral dezvoltarea copilului.
- În plan emoţional copiii pot experimenta un sentiment profund de rușine, vinovăţie, izolare și o lipsă de control asupra propriei vieţi. Pot apărea dificultăţi în identificarea și gestionarea emoţiilor, aceștia fiind mereu la limită sau, dimpotrivă, amorţiţi emoţional.
- În plan comportamental răspunsurile la traumă pot fi hiperactivate (agresivitate, opoziţionism, control excesiv) sau hipoactivate (disociere, conformare excesivă, retragere sub radarul atenţiei adulţilor).
- În planul funcţionării corpului trauma se manifestă prin dureri somatice inexplicabile (cap, stomac), senzaţie de apăsare piept, nod în gât, tulburări de somn, coșmaruri sau o hipersensibilitate la informaţiile senzoriale.
- În planul ataşamentului lipsa unei figuri stabile duce la tulburări de ataşament. Acestea pot fi evitante (copilul se bazează doar pe sine), ambivalente (vigilenţă extremă la semnele de respingere) sau dezorganizate (comportamente contradictorii și haotice în prezenţa îngrijitorului).
Impactul neurologic. Vulnerabilitatea latentă
Studiile realizate pe copiii din sistemul de protecţie din România (BEIP), au demonstrat că instituţionalizarea timpurie are un impact constant asupra anatomiei și funcţiei creierului.
Iar cercetări recente din domeniul neuropsihologie introduc conceptul de vulnerabilitate latentă. Mai exact, adolescenţii expuşi la traume timpurii manifestă o activitate crescută în sistemul limbic (responsabil de detectarea ameninţărilor) şi o memorie autobiografică suprageneralizată. Sunt adaptări neuronale care îi ajută să supravieţuiască în medii periculoase, dar care devin disfuncţionale pe termen lung, crescând riscul apariţiei problemelor de sănătate mintală la vârsta adultă.
Trauma dincolo de individ
Trauma nu influenţează însă doar copilul, ci se reflectă în întreg sistemul de protecţie.
- Experienţele copiilor pot provoca traumatizare indirectă, epuizare (burnout) sau blocarea îngrijirii, un răspuns instinctiv prin care adultul nu mai poate nutri empatie faţă de un copil hiper-reactiv, în cazul îngrijitorilor.
- Tensiunile pot genera o cultură a vinovăţiei şi a unei false supraprotecţii, ajungând ca procesele birocratice să exacerbeze durerea copilului.
- Negarea colectivă a abuzurilor sau ignorarea lor contribuie la adâncirea suferinţei şi la stigmatizarea familiilor aflate în dificultate economică.
Relaţia ca instrument terapeutic
Deși trauma lasă urme adânci, recuperarea este posibilă prin intervenţii sănătoase şi eficient coordonate:
- Relaţiile calde, stabile şi suportive sunt cheia vindecării. Voluntarii joacă un rol crucial, devenind modele de urmat şi prieteni care oferă susţinere pe termen lung, ajutându-i pe copii să îşi îmbunătăţească activitatea şcolară şi încrederea în sine.
- Psihoterapia centrată pe traumă ajută copiii să pună în cuvinte evenimentele dureroase și să corecteze distorsiunile cognitive legate de autoînvinovăţire.
- Copiii trebuie să fie parteneri în propriul parcurs de recuperare, simţind că au, în sfârşit, control asupra propriei vieţi.
Trauma copiilor şi adolescenţilor din sistemul de protecţie este un fenomen complex care necesită o abordare holistică, implicând specialişti în sănătate mintală, dar şi o comunitate care să ofere baze de siguranţă, înţelegere şi empatie.
Urmăreşte aici poveşti impresionante ale copiilor şi tinerilor din sistem: Muzeul viu al empatiei – Ajungem MARI