Amalia Drăghici a intrat în familia Ajungem MARI în urmă cu un an, dornică să ajute copiii nevinovaţi, ajunşi în îngrijirea statului în loc să crească în familii care să-i sprijine şi să-i îndrume. Îi place mult să citească şi să asculte muzică, pasiuni pe care încearcă să le transmită şi copiilor la care merge în fiecare săptămână.
Voluntariatul mi-a depăşit toate aşteptările. Când am început activitatea aici era prima dată când făceam voluntariat şi nu ştiam exact cum o să fie şi la ce să mă aştept. Mă temeam că poate personalul din centre nu mă va lăsa să îmi exprim ideile, să ajut, să pun întrebări, dar doamnele de acolo au fost extrem de încântate de prezenţa şi de ajutorul meu. La fel au fost şi copiii când a apărut “o doamnă nouă” şi m-a bucurat foarte mult acest lucru pentru că asta mi-a uşurat foarte mult interacţiunea cu ei.
Amalia i-a ascultat, s-a jucat, i-a observat. În acest fel i-a cunoscut mai bine şi a ştiut ce are de făcut astfel încât misiunea ei să fie completă.
Copiii au nevoie să fie siguri pe tine, înainte de toate. Ştiu astfel că îi poţi ajuta la ceea ce au ei nevoie. De exemplu, ei ştiu care este ziua în care merg la centru, aşa că sunt siguri că voi veni şi îi voi ajuta la teme. Sunt copii extrem de buni care au primit cu braţele deschise nu doar acest ajutor, ci şi libertatea de a primi pauză atunci când au nevoie de ea, vorba bună sau îmbrăţişarea şi, mai ales, încrederea mea în ei. Este foarte important pentru aceşti copii să ştie că cineva are încredere în ei tot timpul.
Pentru Amalia fiecare vizită la copii a însemnat, acelaşi timp, o nouă experienţă de învăţare şi pentru ea.
Deşi au 8 ani, copiii aceştia sunt foarte responsabili, au spirit de echipă şi sunt mereu pozitivi, chiar dacă nu au viaţa pe care ar trebui să o aibă nişte copii de vârsta lor. Alături de ei am învăţat să mă bucur de ceea ce am mult mai mult decât o făceam înainte, am învăţat să socializez mai bine şi mai uşor şi chiar să îmi exprim punctul de vedere. Până să încep voluntariatul la Ajungem MARI aceste lucruri mi se păreau imposibile.
Cel mai greu moment din ultimul an a fost chiar prima vizită la copii.
Impactul emoţional a fost prea mare pentru mine şi mă gândeam că nu e drept ca nişte copii mici să fie atât de responsabili şi să sufere din cauza părinţilor, dar până la urmă am acceptat situaţia şi mi-am dat seama că am şanse să îi ajut, aşa că am continuat.