Bianca este studentă la Facultatea de Filosofie, specializarea Asistență Socială. Ştie foarte clar ce fel de om este şi în ce direcție vrea să meargă, chiar dacă drumul până aici nu a fost unul pe care l-a avut planificat de la început.
Dacă aş vrea ca cineva să mă cunoască exact aşa cum sunt eu, mi-aş dori să ştie că sunt o persoană comunicativă, energică şi plină de viaţă. Aş vrea să afle că-mi place să petrec timp cu cei dragi, să călătoresc şi că sunt o persoană dornică să încerce lucuri noi. De asemenea, mă pasionează cititul şi fotografia.
Bianca a fost luată în plasament la numai o săptămână de viaţă, direct din spital. Vorbește cu multă recunoștință despre familia în care a crescut.
Nu am simţit nicio clipă din viaţa mea că cei care m-au crescut şi educat n-ar fi cei care mi-au dat viaţă.
A primit afecţiune, îndrumare, credinţa că poate face ceea ce simte că o reprezintă. Iar asta a ajutat-o să nu fugă de decizii, dar şi să aibă puterea să le schimbe atunci când a considerat că nu mai sunt potrivite pentru ea. Până în ultimul an de liceu, de exemplu, Bianca era convinsă că va merge la Facultatea de Litere. Apoi, experiențele ei au făcut-o să se răzgândească.
Fiind şi o persoană empatică, deschisă spre comunicare şi adeptă în a interacţiona cu oamenii, mi-am dorit să lucrez în învăţământ.
În anii petrecuți în sistemul de protecție, Bianca a avut însă ocazia să interacționeze cu mai mulți asistenți sociali. A observat și situații în care, spune ea, dedicarea și interesul față de copii lipseau.
Acesta a fost momentul în care am decis ce aş vrea să fac în viaţă, să fiu shimbarea ce o vreau s-o văd în lume.
A început să se gândească la ce ar putea face ea diferit.
Mi-am dat seama că, deşi eu am fost un caz fericit în ceea ce priveşte situaţia de familie, nimeni nu ar putea empatiza mai mult pentru altă persoană decât cineva care a trăit aproximativ aceeaşi poveste de viaţă cu cea în cauză.
Şi-a depus dosarul atât la Litere, cât și la Asistență Socială. A fost admisă la ambele, dar până la urmă a ales Asistența Socială.
Cei care au aflat primii au fost părinţii mei, cei care m-au crescut, nu cei naturali, pentru a diminua orice formă de neclaritate. Ei s-au bucurat şi mi-au spus să aleg cu inima, şi fix asta am făcut.
O chingă, o pădure și un om în care să poți avea încredere
Cu 2 ani în urmă, Bianca a ajuns într-o tabără de viață independentă outdoor organizată de Ajungem MARI. Acolo a cunoscut-o pe Adriana, voluntar şi coordonator de voluntari. Unul dintre momentele pe care Bianca și le amintește cel mai clar s-a întâmplat în pădure, în timpul unei activități în care participanții trebuiau să-și păstreze echilibrul mergând pe chingi.
Fiind ceva nou pentru mine şi neavând experinţă, am refuzat să particip, chiar dacă voiam în sinea mea.
Adriana a observat. Nu a obligat-o să participe și nici nu a făcut traseul în locul ei. I-a cerut doar să aibă încredere.
Adriana, văzându-mă, mi-a zis să am încredere în ea şi că dacă nu mă descurc, mă va ajuta ea. Şi asta am facut, am avut încredere în ea şi împreună am parcurs traseul.
Iar de atunci tot am încredere în Adriana. Şi nu mi-a câştigat doar încrederea, dar şi sufletul.
După tabără, Bianca și Adriana au păstrat legătura. Au făcut cursuri online de limba engleză, iar vara trecută Bianca a obținut certificatul Cambridge. Pentru ea, reușita nu poate fi despărțită de omul care a încurajat-o pe parcurs.
Cu sinceritate vă pot spune că n-am mai întâlnit un om mai bun ca Adriana. Ea a fost motivaţia, inspiraţia şi sursa care m-a alimentat cu putere şi ambiţie.
A ajutat-o inclusiv cu dosarul pentru mobilitatea Erasmus+ la care Bianca a participat în 2024, în Turcia.
Datorită ei, prin spijinul moral, psihic şi evident, prin răbdarea pe care mi-a arătat-o în procesul de învăţare, am reuşit să promovez examenul Cambridge.
Mi-am dorit din suflet s-o fac mândră prin reuşitele mele şi-i voi rămâne veşnic recunoscătoare.
Ce are nevoie un copil, dincolo de lucrurile materiale
Experiențele prin care a trecut au făcut-o pe Bianca să privească diferit nevoile copiilor și adolescenților.
Consider că cei mici au nevoie de îndrumare constantă şi sprijin, dar nu numai pentru cei aflaţi în plasament, este valabil pentru toţii copiii şi adolescenţii.
Pentru ea, sprijinul înseamnă inclusiv acces la resurse și un spațiu în care copilul să se poată dezvolta în siguranță. Dar, mai presus de toate, vorbește despre familie și despre afecțiune.
Iubirea, dragostea părintescă şi afecţiunea oferită de aceştia nu are grad de comparaţie, şi mă refer la ideea de ,,părinte este cine te creşte, nu cine te naşte”.
Poate tocmai pentru că știe cât de important este să ai oameni care cred în tine, Bianca vorbește și despre nevoia adolescenților de a nu lăsa vocile celor care îi descurajează să devină vocea lor interioară.
Dacă aş discuta cu un adolescent care nu are încredere în sine şi crede că nu va reuşi ceea ce îşi propune, l-aş sfatui să nu aplece urechea la oricine îl desconsideră sau îl demoralizează pentru că, fiind la o vărstă în care valorile personale încă nu sunt bine conturate şi se află în procesul în care descoperă cine este el cu adevărat şi ce îşi doreşte de la viitorul lui, tendinţa de a crede ce spun ceilalţi despre noi este destul de mare.
Și are și un sfat pentru momentele în care lucrurile devin dificile: să muncească pentru ceea ce își dorește și să nu renunțe.
Un viitor în care binele merge mai departe
Bianca nu știe încă exact unde o va duce profesia pe care și-a ales-o. Știe însă că, după facultate și master, își dorește să lucreze în domeniul Asistenței Sociale. Și mai știe ceva: că nu vrea să uite cine este acum.
Peste câţiva ani, aş vrea să spun despre mine că am rămas acelaşi om simplu care se bucură de lucrurile mărunte şi care preţuieşte viaţa şi pe cei pe care-i iubeşte fix aşa cum o fac acum, ba chiar mai mult.
Când vorbește despre oamenii care au avut un impact asupra ei, Bianca o amintește din nou pe Adriana. De data aceasta, nu vorbește despre o tabără, un examen sau un dosar, ci despre ceea ce a rămas după toate acestea.
Oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor au avut un impact semnificativ asupra mea, fiecare având rolul lui consacrat, dar cum am mai spus, Adriana a fost cea care mi-a aratat că bunătatea nu cunoaşte graniţe.
Ea a fost, este şi va fi un exemplu de grijă, de blândeţe şi iubire.
Acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate lăsa un voluntar în viața unui copil: nu doar amintirea unor activități frumoase, ci convingerea că există oameni care rămân, care te susțin și care cred în tine. Iar uneori, această convingere merge mai departe decât ți-ai fi imaginat.
Sper că prin meseria pe care o voi avea să pot să întorc măcar pe jumăte binele făcut de ea atât mie, cât şi celorlalţi oameni care au cunoscut-o.
Povestea lor a început, aparent, cu o activitate pe niște chingi într-o pădure, dar, de fapt, a început cu ceva mult mai simplu și mai important: cu un om care a spus „ai încredere în mine” și cu un copil care a avut curajul să încerce.