Ilinca Ghiţă-Sibişteanu este omul care spune mereu că, indiferent unde o va duce viaţa, un lucru este sigur – va fi mereu voluntar Ajungem MARI.
Prima oară când am auzit de acest program era în urmă cu 8 ani, când un amic din Ploieşti a început să îmi povestească ce lucruri faine face cu copiii de acolo. Îmi doream nespus să pot face şi eu, aşa că l-am rugat să mă anunţe dacă află că Ajungem MARI s-ar extinde şi în Bacău. N-a durat prea mult şi cum am auzit că se fac înscrieri acolo, m-am trecut imediat pe listă. Cred că au trecut 7 ani de atunci deja.
Între timp Ilinca s-a mutat la Bucureşti şi s-a alăturat imediat echipe de voluntari de aici.
Pentru mine satisfacţia vine din a putea face ceva concret pentru copii, să le fiu alături şi să îi ajut. Oricât de grele ar fi zilele, când ajung la ei şi le văd zâmbetele totul se înseninează. Prezenţa noastră constantă în vieţile lor are impact major asupra dezvoltării lor. Îi învaţă răbdarea, empatia, înţelegerea, perseverenţa şi faptul că poţi îmbina utilul cu plăcutul şi în felul acesta câştigul e şi mai mare.
Ilinca vorbeşte mereu cu mult entuziasm despre tot ceea ce face ca voluntar Ajungem MARI şi crede că e important să povestească şi despre momentele mai dificile, pentru ca cei care se alătură misiunii să ştie că nu e totul doar lapte şi miere.
Eram în Bacău încă când, după o perioadă bună de lucrat cu copiii, au început să nu mai vrea să facă nicio activitate. Nici teme, nici joacă, simţeam că mergem „degeaba” la ei. Au ţinut-o aşa câteva săptămâni, iar la un moment dat m-am gândit chiar să renunţ. Simţeam că lucrurile nu funcţionează aşa. În loc să renunţ am stat însă să mă gândesc mai bine la tot şi am decis să organizez o „şedinţă” cu copiii, în care şi ei şi voluntarii au spus ceea ce simt, ceea ce îşi doresc, iar la final i-am întrebat pe copii dacă doresc să mai mergem la ei. După acea discuţie deschisă am revenit cu toţii la „normal.”
De ce am povestit lucrul acesta? Pentru că sunt momente când pare că lucrurile sunt în van, că efortul nu-ţi aduce rezultatul dorit, dar nu este despre tine, ci despre ei. Iar ei sunt copii cu istorii grele, care nu ştiu mereu să îşi exprime sentimentele şi emoţiile. Uneori dau frâu liber furiei, alteori se retrag. Secretul e să nu uiţi că emoţiile lor puternice nu au legătură cu tine şi că trebuie doar să schimbi unghiul din care priveşti şi abordarea.
Ilinca Ghiţă-Sibişteanu a ştiut mereu ca oriunde a mers să îşi lase amprenta. Una dintre fetele cu care a lucrat a intrat la liceu deşi cu numai 2 ani în urmă, când s-au cunoscut, era în abandon şcolar. Sigur, Ilinca spune mereu că e meritul fetei şi aşa şi este, dar impactul ei trebuie recunoscut şi lăudat. De altfel, poveştile ei din aceeaşi sferă sunt multe, una mai emoţionantă ca cealaltă.
Am fost cu A. la târgul de Crăciun şi mi-a spus atunci că şi-ar dori ca mama ei să fie ca mine. Apoi mi-a „prezis” că în următorul an îmi voi întâlni viitorul soţ, ceea ce s-a şi întâmplat. 😊 Atunci când mi-a spus lucrurile astea mi-am dat seama că relaţia noastră a evoluat de la o relaţie voluntar-copil la una de prietenie.
La aniversarea de 10 ani a Ajungem MARI Ilinca a rememorat o mulţime de poveşti pline de emoţie şi a vorbit din nou despre impactul major pe care îl are implicarea fiecărui om în vieţile copiilor instituţionalizaţi. În loc de urări a căutat un cuvânt care să arate tot ceea ce reprezintă acest proiect, pentru toţi cei implicaţi.
Voi folosi un cuvânt care cred că acoperă tot: SPRIJIN.
Citeşte şi: PROIECTUL IMPULS – Susținem 9 tineri instituționalizați să își continue studiile – Ajungem MARI