Ştefania Mircea are numai 23 de ani, dar înţelege foarte bine ce trebuie să facă şi să se întâmple pentru ca societatea să evolueze. Este voluntar Ajungem MARI de o jumătate de an şi crede că această experienţă a ajutat nu doar copiii la care merge, ci şi pe ea.
Îmi doresc să întorc comunităţii mele ajutorul susţinut, iar baza unei societăţi valoroase sunt oamenii. Şi oamenii formează oameni. Sunt de părere că nimeni nu trebuie lăsat în urmă şi orice gând, îmbrăţişare, strângere de mână sau sfat ajută şi dau încredere.
Când a decis să se înscrie se aştepta să îi ajute pe copii la teme şi să se ocupe de anumite lucruri administrative şi poate de organizarea de evenimente. A descoperit că aportul ei în viaţa copiilor din sistem este cu mult mai mare.
Am ascultat. Cu câţiva copii am reuşit să port discuţii mai deschise despre pasiuni şi ce îi face fericiţi. Au avut curaj să îmi arate orice lucru mărunt ce îi împlineşte. Am jucat jocuri şi am făcut pentru scurt timp parte din grupul lor micuţ. Uneori copiii au nevoie doar de ochi care să îi vadă. Sunt jucăuşi, fac gesturi crezând că nu o să se vadă şi când cineva intră în acest joc devin atât de fericiţi şi se apropiere. Copiii au nevoie să se simtă în siguranţă şi să dezvolte încredere să îţi ceară un sfat. Şi au nevoie de timp, indiferent de cum e el consumat.
Ştefania spune că fiecare vizită la copii este o ocazie să le fie alături, dar şi o ocazie pentru ea ca să observe şi să afle lucruri noi: despre ei şi despre viaţă, în general.
Tristeţea e prea grea pentru ei ca să o exprime. Un copil a cerut telefonul meu pentru a-i scrie mamei lui din străinătate, de care nu mai ştia nimic. Am crezut că va scrie un mesaj lung, despre cum e el şi ce simte. A scris simplu: Te iubesc.
Voluntariatul aici mi-a arătat că educatorii pot fi şi prieteni. O fată îşi dorea atât de mult să îşi facă o prietenă la şcoală şi să iasă. Am aflat asta şi am început să fac cu ea tot felul de activităţi pe care şi le dorea. Am devenit astfel mult mai apropiate.
Pe aceşti copii îi intimidează viaţa perfectă. Când ne-am cunoscut am jucat câteva jocuri de cunoaştere. Ni s-a spus că noi nu ştim ce înseamnă durerea sau nu le-am înţelege dorinţele. Când au văzut că şi noi suntem ca ei, că întâmpinăm probleme asemănătoare cu ei au devenit mult mai liniştiţi, au ştiut că nu suntem diferiţi.
Datorită acestei experienţe am început să mă bucur de gesturi mici, am mai multă răbdare şi sunt mai interesată de lucrurile celor din jur.
Ştefania Mircea admite că nu este mereu foarte uşor, dar tot la ea a găsit răspunsul la momentele mai dificile.
Nu am vrut nicio clipă să renunţ, însă am fost copleşită de nevoile celor mici. M-a durut că nu am putut să îi dau bani unui copil să îşi ia o jucărie pe care şi-o dorea, însă am înţeles că rolul meu este de a educa, nu a de compensa anumite lipsuri.