Vivianda Nicolae este omul care mişcă munţii din loc atunci când crede în ceea ce face. Iar de mai bine de 7 ani nu face decât lucruri în care crede cu tot sufletul.
Îmi aduc aminte de momentul în care am descoperit Ajungem MARI ca şi cum ar fi fost ieri. Am văzut pe Facebook o postare care promova voluntariatul aici. Eram într-un moment al vieţii mele în care căutam să dau mai mult sens lucrurilor pe care le făceam. Aş fi vrut ceva care să aibă sens şi să ajute pe cineva. Încercasem deja să fac voluntariat într-un ONG de mediu, dar nu simţeam mari satisfacţii.
Anunţul de voluntariat la Ajungem MARI părea însă exact ce aveam nevoie. Partea neplăcută era că expirase termenul de înscriere. Am zis totuşi să încerc şi am sunat la numărul de telefon din anunţ. Mi-a răspuns Iarina cu o voce veselă şi caldă şi m-a întrebat dacă sunt sigură că îmi doresc să mă înscriu. Părea că o să facă o excepţie şi o să-mi accepte înscrierea dacă completam formularul chiar în următoarele ore, ceea ce am şi făcut.
Vivianda simţea însă deja că e nevoie de mai mult, aşa că a convins încă 2 prieteni să se înscrie.
Am participat toţi 3 la trainingul de formare, un training cu foarte multe informaţii şi activităţi care m-au scos din zona de confort. Din păcate prietenii mei au decis că nu este activitatea potrivită pentru ei şi au renunţat. Eu am rămas. Mi-a plăcut deschiderea cu care am fost primită, suportul primit în activitatea de voluntar şi optimismul tuturor, în ciuda poveştilor triste ale copiilor.
Am făcut voluntariat cam un an şi jumătate, timp în care am fost şi voluntar coordonator al voluntarilor repartizaţi în cadrul apartamentelor din sectorul 2. M-am regăsit în această activitate de sprijinire, îndrumare şi motivare a voluntarilor. Mi se părea că binele este multiplicat dacă eu reuşesc să motivez alţi voluntari. A fost prima dată când am simţit că ceea ce fac are sens.
Pasul către a deveni membru al echipei a fost unul la fel de firesc cum e să bei apă atunci când ţi-e sete.
Am realizat că îmi plăcea atât de mult ce făceam încât aveam senzaţia că petrec mai mult timp făcând voluntariat decât era timpul petrecut la locul de muncă pe care îl aveam în acel moment. Am decis că vreau să mă alătur echipei. A durat însă 1 an până să am curajul să fac acest pas şi să îmi dau demisia de la locul anterior de muncă.
Vivianda nu a avut însă niciodată nevoie de curaj ca să meargă la copii. Acolo era în elementul ei.
Îmi e tare drag să mă gândesc la primele întâlniri cu copiii. Am cunoscut o fetiţă care atunci când veneau voluntarii se ascundea sub masă, de unde nu voia să iasă, aşa că uneori activitatea pregătită se întâmpla pur şi simplu sub masă. Acum acea fetiţă nu mai este chiar mică, iar ori de câte ori ne vedem vine şi mă strânge tare în braţe.
Şi mai e un lucru pe care l-am învăţat de la copii, pe lângă a oferi îmbrăţişări: să desenez inimioare. Le place tare mult să facă asta şi m-au învăţat şi pe mine. De curând mi-am tatuat o mică inimioară pe mâna dreaptă, să mă ajute să nu uit nimic din toate astea.
Pentru colega noastră munca la Ajungem MARI e mai mult decât o pasiune, e un vis pentru o lume mai bună.
Îmi doresc o lume în care toţi copiii să aibă părinţii aproape şi să nu fie nevoiţi să fie instituţionalizaţi. Dar pentru că lumea în care trăim este aşa cum o ştim, îmi doresc să pot să o fac un pic mai bună pentru aceşti copii. Prin intermediul voluntarilor şi a proiectelor noastre reuşim, cu siguranţă, să o facem un pic mai colorată.
Şi chiar dacă acum nu mai lucrează în mod direct cu copiii, eforturile sunt îndreptate tot către mai binele lor.
Mie îmi place să fac lucrurile să se întâmple. Şi când pare imposibil eu caut să fie posibil. Uneori e greu pentru că sunt mulţi factori implicaţi, dar nu renunţ prea uşor, spre disperarea uneori a colegilor. 😊 Mă încarcă cu energie întâlnirile cu voluntarii şi implicarea lor.
Nu ştiu dacă ce fac eu acum în cadrul organizaţiei are impact direct asupra copiilor, dar sigur are asupra echipei şi imaginii Ajungem MARI. Iar aceste lucruri duc la atragerea mai multor voluntari şi la dezvoltarea coerentă a proiectelor noastre.
Cred că pentru copii relaţia voluntarilor cu ei este cea mai valoroasă, iar proiectele desfăşurate au şi ele mare impact şi completează tabloul: psihoterapia, excursiile şi ieşirile în afara centrelor, taberele, cursuri şi ateliere etc.
Nu doar Vivianda Nicolae ajută la schimbarea vieţii copiilor, ci şi viaţa ei a fost schimbată de când a interacţionat prima dată cu Ajungem MARI.
În anul în care am decis să fac parte din echipă am hotărât şi să urmez cursurile Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Babeş Bolyai. Facultatea m-a ajutat să înţeleg mai bine specificul copiilor şi mi-a deschis ochii spre alte abordări.
În cazul meu munca s-a intersectat şi cu viaţa personală pentru că am avut şansa să o cunosc pe fiica mea în una dintre taberele organizate de Ajungem MARI. Ea avea atunci 10 ani şi jumătate, iar acum suntem împreună deja de peste 5 ani. Experienţa noastră mă ajută să înţeleg mult mai bine traumele copiilor instituţionalizaţi şi cât de dificil este să repari ce au stricat alţii.