Ionela Modreanu era încă în liceu când, nemulţumită de faptul că şcoala nu îi oferea mai multe activităţi care să o ajute să se dezvolte, a început împreună cu o prietenă să caute pe cont propriu o activitate extraşcolară care să le ofere satisfacţie şi posibilitatea de evoluţie. Ideea de voluntariat a început să le facă tot mai mult cu ochiul, iar după ce au aflat ce presupunea voluntariatul la Ajungem MARI au decis să încerce.
Încă de la primele interacţiuni cu echipa şi Iarina am simţit multă deschidere. Când au aflat că eu şi prietena mea suntem nevăzătoare nici prin cap nu le-a trecut să ne refuze politicos, aşa cum fac alţii care se tem de necunoscutul din spatele acestui cuvânt. S-au gândit, în schimb, cum să găsească soluţii pentru a ne integra în procesul de training şi ulterior în echipă. Nu mă aşteptam să găsesc oameni atât de buni şi care să ne sprijini atât de mult, însă de la echipa de coordonare şi până la voluntari, toţi ne-au primit cu multă căldură.
16 ani avea Ionela când a început voluntariatul la Ajungem MARI, iar în cei 8 ani care au trecut de atunci a adunat o mulţime de experienţe şi amintiri.
Când am început credeam că lumea se poate schimba prin câteva cuvinte simple de încurajare. De la an la an m-am dezvoltat înţelegând cât de insuficiente pot fi uneori cuvintele în faţa unor realităţi în care copiilor din centre le lipseşte familia. Eu, după 2 sau 3 ore petrecute cu ei, plecam acasă la mama şi la tata. Ei, în schimb, nu aveau nici măcar un acasă stabil. Cuvintele pot motiva uneori, e adevărat, dar în general e nevoie de implicare concretă, de fapte.
Îmi amintesc că voiam şi eu să iau parte la ieşirile voluntarilor alături de copii, dar mă temeam ca nu cumva să îi încurc pentru faptul că eu nu văd şi, în loc să am eu grijă de copii, să fie nevoie să aibă ei grijă de mine. Mi-am făcut curaj până la urmă şi împreună cu altă voluntară, Claudia Maftei, care mereu m-a susţinut, am mers împreună cu fetele de la apartamentul la care eram voluntară şi cu o doamnă referent la un târg de Crăciun.
Într-adevăr, fetele au avut grijă de mine rând pe rând, dar asta nu că nu le-a încurcat, că le-a făcut foarte bucuroase, se „certau” care să mă ţină de mână. Pentru ele a fost şi o lecţie de empatie şi incluziune faţă de persoanele cu dizabilităţi. Au fost extrem de atente cu mine, am râs tot drumul, dar a fost şi o ocazie de mărturisiri emoţionante.
Una dintre fete mi-a povestit cum mama i-a lăsat nişte dulciuri fără să o şi viziteze însă. Mi-a spus cât de mult ar fi contat pentru ea să îşi vadă mama, nu să primească dulciurile acelea. Toată această experienţă m-a făcut să mă apropii şi mai mult de ele şi să facem ca legăturile dintre noi să fie şi mai puternice.
De curând Ionela a adus un plus faţă de activitatea de voluntariat şi s-a alăturat echipei Ajungem MARI.
Am vrut să fac asta pentru că am ce învăţa şi de la cine învăţa, pentru că sunt înconjurată de oameni veseli şi dornici să facă bine, pentru că mi se oferă încredere, înţelegere şi libertatea de a face lucrurile în ritmul meu.
Pe colega noastră a mai motivat-o ceva în toţi aceşti ani, o poveste personală pe care a ales acum să o împărtăşească public.
Cel mai bun prieten al meu, care îmi era mai mult un frate decât un prieten, era în asistenţă maternală. De mici am crescut împreună fără să ştiu semnificaţia expresiei. Mamele noastre erau bune prietene şi mergeam împreună peste tot. Ne jucam împreună, el fiind foarte protector cu mine. Într-o seară călduroasă de vară ne-am jucat cu mingea la mine în faţa blocului, fără să ştim că va fi ultima noastră seară şi ultimele noastre amintiri.
A doua zi am aflat că cei din sistemul de protecţie l-au dus la un centru. Am mai aflat şi cum fugea de ei şi printre lacrimi spunea: “Mami, voi fi cuminte. Promit, mami, nu-i lăsa să mă ia, ţine-mă de mână şi nu-i lăsa să mă ia!”
L-am revăzut după câteva luni, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. A alergat spre mine şi m-a îmbrăţişat. Era tot vioi şi plin de viaţă, în ciuda celor întâmplate. După un an sau doi a venit la noi acasă. Îl luase o familie care voia să îl ajute să îşi restabilească legăturile cu asistenta maternală, cu oamenii la care ţinea şi pe care îi pierduse brusc. L-am îmbrăţişat veselă, căci pentru mine era o bucurie să-l văd. Pentru mine nu se schimbase nimic din ce simţeam pentru el, dar prietenul meu se transforma. Eu aveam o inocenţă copilărească pe care el şi-o pierduse de mult. El cunoscuse suferinţa prea devreme şi nu mai ştia cum să se bucure.
A venit la mine acasă, dar ştia că nu ne vom mai juca împreună aşa cum ne jucam odinioară. Ştia că va sta un pic şi va pleca, precum un călător ce făcea un scurt popas. Eu îl îmbrăţişam, el nu răspundea la gest. Şi la ce bun să răspundă când el pleca şi eu nu îl puteam însoţi. Îmbrăţişarea ar fi durut prea tare. Vorbeam cu el, dar el nu putea vorbi, lacrimile pe care se chinuia să le reprime îi înecaseră cuvintele. Nu înţelegeam atunci, cu mintea mea copilăroasă, de ce se poartă aşa. Voiam să îl ajut şi nu puteam, nu ştiam cum.
Pentru el n-am putut face nimic. Dar acum cred că ce n-am putut face eu pentru el putem face noi, cei de la Ajungem MARI, pentru alţi copii ca el. Cred în misiunea Ajungem MARI şi cred că împreună putem ajuta copiii din centre să nu se simtă pe deplin singuri.
Ionela Modreanu iubeşte momentele în care reuşeşte să încurajeze pe cineva, să îl înveţe ceva nou sau să ofere speranţă şi bucurie. Sigur că nu este mereu uşor, dar a învăţat ce are de făcut în acele clipe.
Când am fost eu voluntară şi am simţit că nu mai pot, m-am uitat la ceilalţi voluntari şi am realizat că nu sunt singura care întâmpină dificultăţi. Am văzut că nu doar fetele cu care eu lucram nu voiau să îşi facă temele. La fel ca ele mulţi alţi copii de la alte centre spuneau nu temelor, dar voluntarii nu renunţau să le fie alături. De la ei mi-am luat puterea de a continua, de la oamenii care au rămas şi care s-au implicat, unii chiar mai mult decât aş fi putut eu să o fac, trecând cu perseverenţa lor peste respingerile copiilor, transformând scepticismul lor în mari reuşite.
La rândul ei, Ionela le dă putere şi energie celor din jur.
Colegii mei sunt de poveste. Le spun tuturor cât de amuzanţi şi de sensibili sunt şi câtă încredere îmi dau unii dintre ei. Îmi place mult să povestesc despre ce facem noi aici. Despre puterea voluntarilor de a rămâne motivaţi atunci când pare că motivaţia e ascunsă undeva, după nişte nori mari şi grei. Despre copiii demotivaţi de care aflu, care plâng în timp ce îşi fac temele pentru să suferinţa e prea mare şi ei se simt prea mici în faţa ei, lucru ce îi împiedică să se concentreze asupra activităţilor de rutină. Vorbesc mult despre tot ceea ce facem aici pentru că stă în puterea noastră să facem lucrurile mai bune.