Bogdan Nedelescu este alături de noi, ca voluntar Ajungem MARI, de ani de zile, iar de curând a decis să se alăture echipei şi profesional, ca psiholog.
Mi-a plăcut extrem de mult motto-ul Ajungem MARI: schimbăm lumea cu paşi mici. Pentru că am înţeles că, deşi rezultatele se vor vedea în mult timp, e nevoie de un început. E nevoie de un mic pas în direcţia cea bună, iar faptul că ajut la acest pas, oricât de mic, e ceva ce îmi aduce împlinire.
Bogdan împărtăşeşte de multă vreme aceleaşi valori cu noi, aşa că în momentul în care a aflat de programul Ajungem MARI a ştiut pe loc că vrea să facă parte din el.
Eram în anul 2 la Facultatea de Psihologie şi un coleg care ştia că îmi doresc să lucrez cu copiii instituţionalizaţi mi-a trimis anunţul de recrutare pentru voluntari. Am fost uimit de complexitatea procesului de training şi de eforturile depuse pentru a pregăti voluntarii: multe ateliere, foarte bine realizate, cu informaţii extrem de utile, cu acces la bibliotec online şi la multe materiale.
Voluntariatul meu a început în perioada pandemiei, când accesul în centre era complet oprit. Era o perioadă de acomodare pentru toată lumea, iar pentru copii calculatorul însemna cu totul altceva decât lecţii online. Astfel, de câte ori mă vedeam cu băieţelul cu care trebuia să fac temele, începeam cu nişte glume şi joculeţe, iar când ajungeam la exerciţii brusc se întrerupea conexiunea sau avea puţină treabă în altă parte – puţină, dar suficientă cât să nu mai aibă timp să se întoarcă. 😊
Aceasta nu a fost prima experienţă de voluntariat în sprijinul copiilor instituţionalizaţi a lui Bogdan. De altfel, lucrul cu aceştia l-a influenţat atât de mult încât a decis să îşi schimbe meseria şi cariera, făcând trecerea de la inginerie la psihologie.
Am văzut câtă nevoie de sprijin au, iar eu mi-am dorit foarte mult să îi pot ajuta. Copiii din sistemul de protecţie au un istoric traumatic extrem de încărcat. Au trecut prin cel puţin un abandon sau o pierdere semnificativă, prin multiple schimbări, prin abuzuri şi neglijenţă.
Însă cu sprijin, pot să îşi construiască noi resurse. Pot ajunge mari. Şi când spun asta am în minte imaginea unui copil, acum tânăr adult, care a reuşit să depăşească multe obstacole, care a terminat o facultate extrem de solicitantă, care are un job bun şi care se pregăteşte să se căsătorească. Viaţa lui nu este întotdeauna una roz, dar a învăţat să ceară ajutorul atunci când are nevoie şi a învăţat că în jurul lui există şi oameni buni.
Nu e uşor să fii martorul atâtor poveşti grele de viaţă, dar colegul nostru ştie că implicarea fiecăruia dintre noi poate schimba într-un mod pozitiv direcţia multor copii.
Ajungi să afli despre copii cu traume şi abuzuri greu de descris sau de imaginat, de dureri şi suferinţe mult prea mari pentru sufletele şi trupurile lor încă atât de mici. Însă acestea există, iar ei au nevoie de ajutor. Au nevoie de oameni care să le fie alături. Au nevoie de specialişti care să îi înţeleagă şi care să îi ajute.
La mine ajung cazurile copiilor greu încercaţi care au nevoie de terapie, dificultăţi relaţionale şi probleme cu reglarea emoţională, care apelează la mecanisme disfuncţionale de a face faţă situaţiilor stresante (agresiune, auto-mutilare, consum de substanţe). Rolul meu este de a găsi un terapeut potrivit pentru ei, de a monitoriza rezultatele terapiei, de a păstra legătura cu voluntarul care are o relaţie apropiată cu acel copil, de a identifica modalităţi pentru a pune în practică recomandările terapeutului.
Deşi are experienţa de voluntariat alături de copiii din sistem, Bogdan Nedelescu continuă să aibă parte de surprize care mai de care mai plăcute în timpul interacţiunilor cu ei.
De curând am participat la prima mea tabără alături de copiii dintr-un centru. Deşi nu îi cunoşteam, m-au întâmpinat cu multă deschidere şi bucurie şi m-au făcut să mă simt unul de-al lor. A fost o experienţă memorabilă deoarece mi-a întărit convingerea că sprijinul nostru, al voluntarilor, al educatorilor, al psihologilor îi poate ajuta să râdă, să glumească, să se joace – îi poate ajuta să îşi recapete copilăria.
Citeşte şi: Cum ne dăm seama dacă un copil are nevoie de psihoterapie și ce este „hrana emoțională” – Ajungem MARI