Într-un sat din Turcia, o femeie care tocmai i-a pus în față ciorbă și încă 4 porții de mâncare îl întreabă pe Mihai Barbu dacă nu rămâne și peste noapte. Își împreunează mâinile sub obraz, în semnul somnului. El îi mulțumește și pleacă mai departe. Abia seara, după aproape 40 de kilometri, când toate îl dor și a ajuns cu greu la adăpost, se va întoarce cu gândul la invitația ei. Dintre toate răscrucile acelei zile, acolo fusese una la care ar fi avut nevoie să se oprească.
Mihai merge în continuare pe Lycian Way, în călătoria de aproximativ 500 de kilometri căreia i-a alăturat o strângere de fonduri pentru copiii și tinerii din programul Ajungem MARI. Îl urmărim de acasă, uneori râzând cu voce tare, alteori așteptând să ajungem la sfârșitul postării ca să aflăm că e în siguranță. Pentru că umorul lui poate face memorabilă o întâlnire cu mistreții, dar nu înseamnă că în cort nu i-a fost frică. Iar locurile în care ajunge sunt spectaculoase, însă, până la fotografia cu marea, sunt ore de urcat, picioare dureroase și un rucsac care trebuie dus mai departe.
Când spinii ajung la moral
Pe 16 octombrie, după un început de zi prin pădure, poteca dispare aproape cu totul sub vegetație. Tufele sunt pline de spini, crengile îi agață rucsacul, iar Mihai înaintează fără să mai vadă bine pe unde calcă. Își sucește de 2 ori glezna dreaptă. Bețele de mers, care l-au ajutat pe atâtea coborâri, aici nu mai au loc.
Și uite-mi pielea jertfă pe altarul mersului pe jos, mai întâi câteva zgârieturi și niște încercări zadarnice de a mă feri, apoi, după câțiva kilometri, tricoul găurit și spini care încep să treacă de piele și să ajungă la moral. Lycian Way doare azi, ustură mai precis. Mă ustură fiecare metru pe care-l fac.
Își imaginează o scenă de film în care, înarmat cu 2 macete și cu mușchi pe măsură, învinge vegetația. În realitate, strânge din dinți și continuă. Ajunge la Akbel, mănâncă, se descalță și pornește iar. Mai târziu descoperă că durerilor li s-au adăugat 2 bășici, iar ultimii kilometri până la camping devin și mai greu de dus.
Intru în oraș, primul camping, direct, aici rămân. Două zile. Febră musculară, bășici, opăreală, cârcei, mai lipsește cineva? Suntem toți.
Sunt sfârșit. Sunt, n-am uitat, exact unde trebuie să fiu.
Urmează 12 ore de somn și o zi în care abia reușește să se urnească. Iese totuși să mănânce. Supa de linte o comandă într-un loc, gözleme în altul, cu o explicație care spune ceva despre atenția lui la oamenii din jur, chiar și atunci când este epuizat.
Asta nu pentru că prima tanti nu făcea gözleme, ci pentru că e așa de pustiu aici încât eu chiar mă chinui să împart banii între mai mulți mici întreprinzători.
Spre seară, dorința de a vedea ruinele de la Patara îl scoate din nou din camping. Ajunge și pe o dună de pe care privește apusul, alături de cupluri așezate pe scaune, grupuri care desfac sticle și câini complet neimpresionați de spectacolul soarelui. La întoarcere, merge încet, fără frontală, cu picioarele dureroase. Se gândește că va opri cineva să îl ia, chiar dacă nu face semn. În mai puțin de un minut, 3 băieți îl invită în mașină. Află că este din România și conversația găsește imediat un punct comun: Hagi.
O întâlnire la timp
În zilele următoare, drumul continuă cu frumuseți pentru care Mihai încă găsește loc în poveste: o cafea pe o terasă pustie de lângă plajă, marea văzută de sus, un cântec al lui Elvis care urcă dinspre un yacht și se aude în toată valea. Dar vin și setea, alte porțiuni de vegetație prin care se strecoară cu greu și o noapte în care mistreții se apropie de cort.
Încearcă să îi îndepărteze strigând, lovind șlapii unul de altul și punând muzică pe telefon. Din grabă, în locul unei melodii care să îi sperie, pornește Damien Rice.
Nu a fost deloc plăcut, nici amuzant, asta că tot încerc să descriu situația evitând să zic că, de fapt, mi-a fost frică.
Dimineața pleacă după o singură oră de somn adevărat. Urcarea pare că nu se mai termină, iar oboseala aduce cu ea toate neliniștile: singurătatea pe poteci, amintirea infarctului, gândul la porțiunile grele care urmează. Își propune să ajungă la Gökçeören, deși nu știe dacă va reuși înainte de întuneric.
La o intersecție o întâlnește pe Elina, o tânără cu care s-a mai încrucișat pe traseu. Și ea este obosită. Îi spune că se va opri în primul sat, iar a doua zi va coborî pe drumul cel mai scurt spre Kaș, unde vrea să stea 3 zile la o cazare cu piscină. Libertatea cu care ea își schimbă planul îl face să îl privească din nou pe al lui.
Eram într-o iluzie, pe pilot automat, spre o destinație pur și simplu întâmplătoare, gata să-mi forțez limitele, având tot timpul din lume. Și, brusc, m-am trezit în prezent. Sunt ok. Voi fi ok. E bine unde sunt. O iau încet. Am mers împreună restul de 2 km.
În seara aceea se oprește la Saribelen. Soarele apune, iar el știe că a ales bine.
Aproape 40 de kilometri și un sat care se mobilizează
Pe 20 octombrie, după o noapte rece, pleacă din nou. La Gökçeören ajunge după 18 kilometri, fără să fi luat micul dejun. Nu găsește magazinul la care sperase, dar găsește oameni care îi dau de mâncare. Acolo primește și invitația de a rămâne peste noapte.
Decide să continue spre un loc de campare aflat peste încă aproximativ 7 kilometri. Pe drum, urmele de mistreți sunt peste tot, iar amintirea nopții petrecute cu ei lângă cort începe să îi schimbe planul. Se gândește să ajungă până la Çukurbağ și să caute o cazare. Locul în care ar fi vrut să campeze îl convinge să meargă mai departe.
De aici începe o cursă cu lumina. Grăbește pasul, aleargă unde poate, pierde traseul, îl regăsește. Este atât de obosit încât uneori i se pare că nu mai vede clar. Când ajunge în așezare, cu frontala aprinsă, pensiunile la care încearcă sunt închise sau întunecate. Pe stradă nu găsește pe nimeni.
Oprește o mașină și cere ajutor. Cuplul dinăuntru îl ia cu el, apoi li se alătură o vecină. Încep să sune la pensiuni, căutând un loc în care să poată dormi omul obosit din fața lor.
Cred că după 10 minute, în sfârșit, a răspuns cineva. Da, se poate, înapoi în mașină, și mă duc la o frumusețe de căsuță. Vin cu mine înăuntru și îi explică omului de la recepție ceva, probabil cum l-au găsit noaptea, pe stradă, pe amărâtul ăsta de se iau muștele după el.
Înăuntru îi regăsește pe tatăl și fiul englezi cu care stătuse la foc în seara precedentă. Ei anunțaseră aceeași destinație, iar Mihai se întrebase cum vor reuși să ajungă atât de departe într-o zi. Acum îi arată cu degetul și îi acuză, cu ultimul zâmbet disponibil, că au trișat. Ei recunosc râzând.
După duș, când în sfârșit își dă voie să se oprească, își dă seama cât de mult a forțat. Și scrie despre asta cu aceeași sinceritate cu care povestește toate lucrurile frumoase.
Am greșit astăzi, rău. Am greșit într-un singur moment și a fost de ajuns să-mi pun viața în pericol. Știu exact când a fost. Atunci, când am oprit și m-a servit doamna toate felurile de mâncare și la plecare m-a întrebat, făcând semnul universal al somnului, cu mâinile împreunate sub obraz, dacă nu rămân să dorm acolo.
Ziua se încheie cu 39,96 kilometri parcurși și cu recunoștința că greșeala nu a avut un preț mai mare.
Putem răspunde și noi unei invitații
De la Mihai ajung la noi povești despre oameni care observă un călător și se opresc pentru el. Îi oferă mâncare, un drum cu mașina, ajutor să găsească o cameră. Uneori el acceptă imediat. Alteori înțelege abia mai târziu cât de mult i-ar fi prins bine să spună da.
Prin strângerea de fonduri pentru Ajungem MARI, ne-a făcut și nouă o invitație. Mihai a cunoscut o parte dintre copiii pe care îi sprijinim, a fotografiat activitățile lor și a alergat pentru aceeași cauză. Acum le-a făcut loc în această călătorie, oferindu-le celor care îl urmăresc posibilitatea să contribuie.
În răspunsurile pe care ni le-a trimis, le mulțumește donatorilor „în numele copiilor și apoi al meu personal”.
Dacă poveștile lui te fac să râzi, să îți ții puțin respirația sau să simți că mergi alături de el, poți continua de aici cu o donație pe pagina sa de Galantom, pentru copiii și tinerii din Ajungem MARI: Pagini fundraising – Mihai Barbu: 500 de km pe Lycian Way pentru tinerii instituționalizați – Galantom – Comunitatea oamenilor de bine
Mihai își spune povestea de pe drum. Cu ajutorul nostru, din ea poate începe ceva bun și pentru copii.