La 20 de ani, Maria spune că încă nu-i vine să creadă că are această vârstă. Poate pentru că a trebuit să crească repede, mult prea repede. Să învețe să se descurce singură, să muncească, să-și gestioneze banii, să ia decizii și să nu se lase convinsă de vocile celor care i-au spus, de-a lungul timpului, că nu va ajunge nicăieri.
Astăzi, când se uită în urmă, ştie că vocea ei e cea care contează. Aşa a ajuns să termine liceul, să ia Bacalaureatul, să se angajeze şi, în acelaşi timp, să treacă cu brio examenul pentru admiterea la Facultatea de medicină veterinară. Și, poate cel mai important, a descoperit ceva despre ea însăși.
Mie îmi place foarte mult să învăț. E foarte ciudat, știu, dar chiar îmi place să învăț și când învăț uit de probleme. Nu știu, adică nici psihologul nu mă ajută așa tare cum mă ajută o carte, de exemplu. Pentru că-ți stârnește și curiozitatea și-ți ocupă și mintea, cred. Și eu de felul meu sunt foarte creativă și îmi place să fiu ocupată constant.
E una dintre explicațiile pentru care, deși la un moment dat se gândea să renunțe să mai dea la facultate și să plece în străinătate, la muncă, Maria s-a răzgândit. A ales să mai încerce.
Când ai anumite cunoștințe, ai și putere.
Maria a ajuns în sistemul de protecție în adolescenţă, după o viaţă extrem de grea, marcată de suferinţe şi temeri multiple. Crede sincer că asta a fost şansa ei, pentru că odată ieşită din acel mediu a putut să-şi schimbe perspectiva asupra propriei vieți.
Am câțiva ani buni de când sunt în program. Am avut nevoie de pregătire la matematică, la chimie și la alte câteva materii. Și eu, fiind în centrul de plasament, mi-au spus educatoarele că este o asociație care poate să te ajute și au început să vină voluntarii. Făceam pregătire cu ei. Am mers și în excursii cu ei, în păduri, am fost și la diverse ateliere despre emoții.
Dar, pentru Maria, prezenţa voluntarilor Ajungem MARI a însemnat mult mai mult.
Ce au însemnat voluntarii în viața mea? Schimbare, aș putea spune. La început pot spune că nu eram așa bazată pe cunoștințele mele și nici nu știam multe lucruri, dar cu timpul mi-am dat seama că atunci când ai anumite cunoștințe, ai și putere. Adică ești mult mai bazată, ai mai multă încredere în tine.
Și a contat foarte mult faptul că nu au fost doar niște simpli voluntari, să mă învețe și doar atât sau să mă ajute să acumulez niște cunoștințe, ci au fost și prieteni. Am putut să-mi împărtășesc anumite gânduri, anumite trăiri. Au fost mai mult decât niște voluntari sau niște învățători.
Pentru un copil sau un adolescent care a avut prea puține motive să aibă încredere în oameni, apropierea nu se întâmplă însă peste noapte.
Inițial mi-a fost greu pentru că e greu să te deschizi unei persoane necunoscute. Dar am fost luată treptat. Azi vorbim un pic, mâine vorbim un pic mai mult.
Ce a făcut diferența?
Cred că felul lor de a fi, felul cum vorbeau cu mine și că mi-au arătat că le pasă. Nu doar „am venit aici să-mi fac treaba și gata, te las”. Nu. Erau prezenți, erau implicați. E important să vezi că-i pasă cuiva.
Un copil curios poate deveni un adult care își cunoaște drumul
Maria a fost dintotdeauna curioasă. La școală întreba, se implica, îi plăcea să înțeleagă, iar astăzi spune despre ea, cu o combinație simpatică de modestie și siguranță:
Mă simt oleacă deșteaptă.
Râde, apoi continuă:
Acum mă simt și independentă.
Independența nu a venit însă la pachet cu o viață simplă. Niciodată nu se întâmplă asta. Maria a trebuit să învețe lucruri pe care alți tineri le deprind treptat, alături de familie: cum să-și împartă banii, cum să facă alegeri, cum să se organizeze.
La început mi-a fost foarte greu. Cred că mâncam pâine și ouă toată ziua din cauza lipsei banilor sau a organizării. Nu știam cum să-i distribui. Când mă duceam în oraș îmi cumpăram prea multă mâncare, mai multe dulciuri sau alte lucruri. Nu-mi cumpăram chiar ceea ce-mi trebuia mie și, cu timpul, am învățat.
Cred că și jobul m-a ajutat foarte mult pentru că acum, dacă ar fi să mă duc într-un magazin să-mi cumpăr ceva, trebuie să stau, să mă gândesc dacă-l vreau sau nu.
A devenit, spune ea, „foarte cumpătată”.
Îmi este foarte greu să-mi cumpăr ceva pentru mine.
A învățat și că libertatea pe care și-a dorit-o atât de mult nu înseamnă doar să faci ce vrei.
Eu întotdeauna am vrut libertate. Pentru mine chestia asta a fost crucială și mi-am dorit-o foarte mult, dar recunosc că sunt momente când este foarte greu pentru că libertatea vine cu obligații și responsabilități.
Pentru Maria, libertatea înseamnă însă atât de mult, înseamnă să poată decide pentru propria viață.
Să pot să iau ce decizii vreau când vreau. Accept când cineva îmi spune ca pe un sfat: „Uite, mai bine așa, nu așa”. Dar nu vreau să mi se dea ordine. Vreau să decid singură pentru mine, iar dacă fac vreo greșeală, asta este, că doar din greșeală învăț.
Proaspăt admisă la Facultatea de medicină veterinară, Maria spune că visul ei are rădăcini în copilărie.
Dintotdeauna m-am văzut cu un halat alb pe mine. De când eram mică voiam să fac ceva în privința asta. Știu că luam un cearșaf alb, mi-l puneam pe mine și mă uitam în oglindă. Îmi puneam nu știu ce pe la gât, un lanț, și ziceam că-i stetoscop.
Apoi au apărut animalele.
Mie îmi plac foarte mult animalele. Chiar îmi plac. Mi-am luat primul cățeluș și nu știu, m-am simțit atât de bine.
O experiență de atunci a făcut-o să înțeleagă cât de mult o afectează sentimentul de neputință atunci când o ființă are nevoie de ajutor.
Am simțit o durere foarte grea, am început să plâng constant și acasă și acolo. Am plâns foarte mult pentru că mă simțeam foarte neajutorată. Nu știu, chiar dacă era medicul acolo și spunea că o să fie bine, eu simțeam că nu pot să fac nimic. Și mi-e și milă când văd că atâția oameni se comportă atât de urât cu animalele. Uneori simt că animalele-s mai mult decât oamenii. Unii oameni, nu toți, bineînțeles. Iar eu vreau să ajut.
A făcut 2 ani de pregătire pentru o altă facultate, dar și-a dat seama că acel drum nu era al ei.
Cred că mai mult am făcut ca să arăt lumii că pot, că o să ajung eu acolo, dar nu mă reprezenta.
Să îți dai seama că un vis nu este al tău, chiar dacă ai investit mult în el, este o formă de curaj, iar Maria a avut-o.
Un semn despre renaștere
Maria nu vorbeşte despre curaj, dar vorbeşte mereu despre oamenii şi lucrurile care au ajutat-o să meargă mai departe, indiferent de obstacole. Este motivul pentru care poartă acum, pe piele, un tatuaj cu o semnificație foarte puternică.
L-am făcut pentru că pentru mine e renaștere, arată trecerea de la viața de cerșetoare la viitoare studentă la medicină. L-am făcut la vedere pentru ca oarecum să arăt lumii, dar și să-mi arăt mie, să mă uit la el tot timpul când am nevoie, să-mi spună: Să nu uiți cine ești și ce poți.
Asta ar putea fi, de fapt, una dintre cele mai importante lecții pe care Maria le-a învățat: nu să demonstreze lumii că poate, ci să nu mai uite ea că poate. Pentru că au fost destui oameni care i-au spus contrariul.
Mulți mi-au spus că n-o să mă descurc la facultate, dar nu vreau să ascult pentru că de-a lungul timpului tot mi-au spus că n-o să ajung cineva. Au fost oameni care mi-au spus chestia asta, că degeaba merg la școală, că n-o să fac nimic cu viața mea. Dar nu m-am lăsat pentru că fac, nu fac, măcar încerc. Decât să stau acasă și să mă uit pe telefon sau pe TikTok sau pe alte lucruri care nu mai au importanță, mai degrabă…
Mai degrabă încearcă, învață şi merge mai departe.
Nu vrem milă. Vrem să ne arătați că putem.
Maria vorbește foarte clar despre felul în care ar trebui priviți copiii și tinerii din sistemul de protecţie. Nu cu milă sau prin prisma a ceea ce li s-a întâmplat, ci prin ceea ce pot deveni.
Viața în sistem nu este ușoară. Sunt momente când simți că nu mai poți, pentru că sunt şi persoane care pot să-ți facă viața grea și sunt momente când simți că cedezi. Dar e o luptă care merită dacă vrei să investești în tine. Nu cred că oamenii ar trebui să ne trateze altfel sau să le fie milă de noi pentru că am avut anumite traume, anumite întâmplări. Ar trebui să ne accepte așa cum suntem și să ne arate că putem să devenim mai buni.
Pentru Maria, diferența dintre ajutor și milă este uriașă.
Dacă îi arăți cuiva milă, îl poți face să se simtă foarte prost. Eu, acum, când cineva vrea să-mi ofere ceva și îmi dau seama că e milă, mă simt foarte prost. E ca și cum ești la cerșit și cineva îți dă un ban pentru că te vede în starea aia deplorabilă.
E unul dintre cele mai importante lucruri pe care Maria îşi doreşte să le înțeleagă oamenii despre copiii din sistem: nu au nevoie să fie priviți de sus. Au nevoie să fie priviți cu încredere.
Ce înseamnă un voluntar
Am întrebat-o ce ar trebui să știe un voluntar care intră în viața unui copil din sistem.
Ar trebui să știe cum să te ia, în primul rând să nu-ți pomenească despre familie sau despre alte lucruri, să te lase pe tine să-ți dai drumul să vorbești pentru că simți tu nevoia. Toată ora să se concentreze pe ceea ce aveți voi de făcut, într-un mod frumos.
Și poate că, dincolo de toate tehnicile și toate metodele, esența voluntariatului este chiar aici: să fii acolo, să fii atent, să nu forțezi, să construiești încrederea și să-i arăți unui copil că merită timpul și atenția ta.
Maria are și propriul exemplu: pe Mădălina, voluntara cu care a făcut pregătire la chimie și care a ajutat-o inclusiv la Bacalaureat.
Acum mi-a devenit prietenă. Nu mai este doar voluntară. Ieșim împreună, mai vine pe la mine, mă mai duc pe la ea. O simt ca pe o soră, nu o mai simt ca pe o voluntară. Și cred că asta m-a ajutat foarte mult, faptul că am prins foarte multă încredere în ea. La facultate, când a trebuit să dau un număr de telefon în caz de urgență, l-am dat pe al ei.
Uneori, un voluntar îi oferă unui copil cunoștințe. Alteori, încredere. Uneori, o excursie, alteori, o conversație. Uneori, e vorba de ajutor la matematică, chimie sau română. Alteori e sentimentul că, dacă lumea devine puțin prea grea, există cineva pe care îl poți suna. Iar uneori, toate acestea se transformă într-o relație care rămâne și după ce „lecția” s-a terminat.
Maria va începe în curând facultatea. Va continua să muncească, să învețe, să-și construiască viața, să facă greșeli și să învețe din ele, să descopere cine este și cine vrea să devină. Poate că încă nu știe exact cât de departe va ajunge, dar știe ceva mult mai important: nu mai este copilul căruia alții îi spun ce poate și ce nu poate face. Acum decide singură, iar atunci când este întrebată ce ar vrea să le spună oamenilor…
În ultimul timp am observat că lumea este atât de rea. Nu poți să mai ai încredere așa ușor, nu poți să te mai bizui pe nimeni. Trebuie să ai foarte multă grijă cu cine umbli. Și aş vrea să le spun oamenilor să fie mai buni, că oricum toți ducem aceeași luptă. Dacă noi nu ne ajutăm, cine ne ajută?
O nouă campanie de recrutare de voluntari începe în curând. Dacă vrei să fii şi tu parte din drumul unui copil, înscrie-te aici, ca să afli primul toate detaliile: Devino voluntar – Ajungem MARI.