Maria Dănilă își dorește să treacă linia de sosire a unei curse de 100 de kilometri în Antarctica cu un drapel al României. Este drapelul care a învelit sicriul tatălui ei. Lui îi plăcea să alerge. Ea a descoperit dragostea pentru alergare mai târziu, iar împreună nu au apucat să o facă niciodată.
Acum, când se pregătește pentru Antarctic Ice Ultra, Maria îl simte alături. În această cursă, pentru care pleacă din țară pe 2 noiembrie, va duce cu ea și gândul la copiii și tinerii sprijiniți de Ajungem MARI. Îi invită pe cei care îi urmăresc drumul să doneze pentru ei, cu convingerea unui om care știe cât de multe pot schimba lucrurile încurajarea, educația și prezența cuiva care crede în tine.
Până aici, drumul ei a trecut prin Annapurna, Everest, Kanchenjunga și K2. Dar a început mult mai aproape de pământ: cu plimbări prin pădure, stângăcii pe munte și un vis pe care, o vreme, l-a ținut secret.
În copilărie, vacanțele la bunicii din Târgu Neamț însemnau păduri cutreierate cu părinții, ciuperci culese împreună și drumeții pe Ceahlău sau prin Subcarpați. Apropierea de natură s-a născut acolo.
Dar pot spune că m-am îndrăgostit cu adevărat de munte cu aproximativ o lună înainte să încep facultatea, când am făcut prima mea drumeție în Piatra Craiului și am înnoptat la Refugiul Ascuțit. La vremea aceea, mi se părea o adevărată aventură să urc pe traseele stâncoase, cu lanțuri, iar senzația de libertate și entuziasmul pe care le-am simțit au fost incredibile. Două luni mai târziu, când am ajuns pentru prima dată pe Vârful Omu, am început să visez, în secret, la Everest. Poate că atunci nu știam exact unde mă va duce acest vis, dar, privind în urmă, îmi dau seama că acela a fost începutul unei pasiuni care avea să-mi schimbe viața.
Maria de la începutul acestei povești nu semăna prea mult cu imaginea pe care am putea să ne-o facem privind-o într-o fotografie de pe Everest.
La începuturile mele, eram destul de stângace. Aveam câteva kilograme în plus, nu eram deloc sportivă și nici foarte îndemânatică pe porțiunile tehnice. În schimb, nu duceam deloc lipsă de entuziasm, eram mereu dornică să mă implic în tot felul de aventuri, să încerc lucruri noi și, mai ales, aveam ambiția de a nu renunța, chiar și atunci când turele deveneau lungi sau dificile.
A învățat alături de oameni mai experimentați. Lucian, un prieten – alpinist utilitar, a ajutat-o să descopere turele cu colțari, piolet și coardă, rapelurile și bazele alpinismului. Mai târziu, Teofil Vlad a încurajat-o pe trasee dificile de escaladă și a sprijinit-o cu sfaturi pentru alpinismul de altitudine.
Privind în urmă, cred că am avut norocul să întâlnesc oameni care au văzut în mine dorința de a învăța și ambiția de a merge mai departe, chiar dacă la început nu aveam nici pregătirea fizică, nici îndemânarea necesare. Ei m-au ajutat să-mi construiesc încrederea pas cu pas.
Încrederea s-a construit și la antrenamentele de grup de la Bodyshape Transformation Center. Acolo, schimbările fizice au venit împreună cu o schimbare a felului în care se privea. Antrenorii și comunitatea o susțineau atunci când îi era greu, dar o conversație cu Flavius, antrenorul care îi fusese alături de la început, a rămas cu ea până pe Everest.
Un gest de încredere pe care nu îl voi uita s-a petrecut chiar la unul dintre workout-urile de acolo. După ce slăbisem deja, eram la inele, iar Flavius, antrenorul care fusese alături de mine încă de la începutul transformării mele, m-a întrebat ce mă motivează. I-am răspuns că visul meu este să ajung pe Everest. Mi-a spus că nu se îndoieşte nicio clipă că voi reuşi şi vorbele lui mi-au ramas în minte, pentru că de regulă oamenii din jurul meu fuseseră sceptici. Am decis că atunci când voi ajunge pe vârf, îl voi menţiona cu siguranţă şi aşa am şi făcut. Iar când mă aflam în ziua vârfului şi îmi era greu, m-am gândit şi că trebuie să lupt cu oboseala şi să nu mă întorc, pentru că nu mi-aş fi dorit să îi dezamăgesc pe toţi cei ce ajunseseră să creadă în mine.
Un vis de 18 ani înseamnă și mult timp în care continui să lucrezi pentru ceva ce încă nu știi dacă se va întâmpla. Pentru Maria, Everestul a avut inclusiv un cont de economii al lui.
În tot acest timp, nu m-am bazat doar pe vis, ci am încercat să fac pași concreți pentru a-l transforma în realitate. Din 2010, când m-am angajat pentru prima dată, am avut un cont separat în care economiseam bani special pentru Everest. În paralel, am încercat să-mi construiesc experiența treptat, stabilindu-mi aproape în fiecare an obiective tot mai ambițioase. Am început cu Mont Blanc, în 2013, și am continuat cu vârfuri din ce în ce mai înalte, în timp ce îmi dezvoltam cunoștințele și abilitățile de alpinism tehnic.
Mai târziu avea să afle că și tatăl ei visase la acelaşi lucru.
Îmi place să glumesc și să spun că poate l-am moștenit genetic, pentru că am aflat ulterior că și tatăl meu visa să ajungă pe Everest.
Pregătirea pentru expediții a încăput în jurul unui serviciu și a cerut alegeri care nu se văd în imaginile de pe vârf. Concediile, economiile, weekendurile și antrenamentele au mers, ani la rând, către munte.
În primul rând, în anii în care am participat la expediții la peste 8.000 de metri, acelea au fost, practic, singurele mele concedii din an. O astfel de expediție îmi consuma toate zilele de concediu plătit și, în 2025, a trebuit chiar să îmi iau o lună de concediu fără plată. În aceste condiții, nu prea mai rămânea loc nici pentru alte vacanțe, nici pentru escapade mai relaxante, iar bugetul era, la rândul lui, dedicat în totalitate expediției.
Au fost de pregătit echipamente tehnice costisitoare, hrană pentru efort prelungit, toate detaliile logistice. Resursele financiare au venit din economii personale și sponsorizări obținute prin ONG-ul al cărui președinte este. Iar urcările s-au construit treptat, de la vârfuri de 4.000 de metri spre cele de peste 8.000.
În 2021, prima încercare pe Everest s-a oprit când visul era mai aproape ca niciodată. Condițiile în care ar fi trebuit să continue au obligat-o să aleagă.
Mă aflam la aproximativ 8.200 de metri, deci nu mai eram foarte departe de ultima tabără, cea de la Șaua Sudică. Însă vântul sufla cu putere, rafalele mă dezechilibrau, şi nu îmi mai simţeam degetele de la picioare. Fiind pasionată și de escaladă, m-am gândit că am nevoie de ele și pe viitor și că nu merită să risc să le pierd pentru a ajunge pe vârf. Poate că frigul pe care îl resimțeam era accentuat și de faptul că eram încă slăbită după Covid, cu care mă chinuisem în timpul rotației de aclimatizare.
A fost, probabil, una dintre cele mai grele decizii pe care a trebuit să le iau. După atâția ani în care visasem la Everest și după tot efortul depus pentru a ajunge acolo, să mă întorc atât de aproape de vârf a fost extrem de dureros. Dar, în acel moment, am simțit că nu mai puteam continua în siguranță.
După ce am ajuns acasă, au urmat luni foarte grele, în care m-am confruntat cu o stare depresivă. Pe lângă dezamăgirea că nu-mi îndeplinisem visul, mă apăsa și gândul că poate nu voi mai avea niciodată șansa să încerc din nou. Cheltuisem aproximativ 35.000 de dolari din banii pe care îi economisisem special pentru Everest încă din 2010 și nu mai aveam resursele necesare pentru o nouă expediție. În plus, mi se părea aproape imposibil să merg să caut sponsorizări după un prim eșec.
Întoarcerea acasă nu a încheiat greul acelei expediții. O parte din el a continuat luni întregi, departe de munte.
Din fericire, am reușit să păstrez ceva ce m-a ajutat enorm să-mi revin: disciplina antrenamentelor. Am continuat să merg la sală, chiar și în zilele în care nu aveam prea multă motivație, iar treptat, mișcarea a început să mă ajute și psihic. Uneori, merg la sală nu doar pentru antrenament, ci pur și simplu pentru că știu că mă va face să mă simt mai bine.
În 2023, a ajuns pe Annapurna, primul ei vârf de peste 8.000 de metri.
Atingerea primului meu vârf de peste 8.000 de metri mi-a adus un sentiment de împlinire, dar și o ușurare pe care nu o mai trăisem până atunci. În sfârșit, simțeam că am realizat ceva cu adevărat important în viața mea, cu atât mai mult cu cât eram și prima româncă ajunsă pe acel vârf.
Reușita mi-a redat încrederea că voi putea strânge sponsorizările necesare pentru a încerca din nou pe Everest. Și, odată cu ea, au început să apară și alte visuri. Am început să mă gândesc că poate voi ajunge să urc și alte vârfuri dificile de peste 8.000 de metri, la care, în 2006, nici nu aș fi îndrăznit să visez.
Everestul a urmat în 2024. Visul păstrat timp de 18 ani se împlinise, iar gândul la o nouă provocare a apărut surprinzător de repede.
Interesant este că, după ce am ajuns în vârf, nu a trecut nici măcar o săptămână până când am început să mă gândesc la următorul obiectiv. Parcă nimic nu e niciodată suficient. Mă bucur de ceea ce reușesc, dar sunt mereu atrasă de următoarea provocare.
Pe K2 Maria a trăit o experiență care a făcut-o să reevalueze ce își dorește de la expediții și ce riscuri mai este dispusă să își asume.
După Kanchenjunga și K2, am început să simt că satisfacția pe care mi-o ofereau ascensiunile la peste 8.000 de metri nu mai era aceeași ca după Annapurna și Everest. Cumva, începusem să mă obișnuiesc cu aceste reușite, iar experiența de pe K2 m-a făcut să-mi pun serios întrebări despre cât de mult îmi mai doream să continui pe acest drum.
A fost o expediție care mi-a plăcut foarte puțin, mai ales din cauza pericolelor și a riscurilor extrem de mari pe care mi le-am asumat. În plus, am trecut printr-o tragedie care m-a marcat: o colegă de expediție și-a pierdut viața la coborâre, după ce a fost lovită de o piatră care i-a trecut prin cască. Și eu am fost lovită de o piatră, însă am scăpat cu o vânătaie pe aproape toată suprafața brațului. Sunt experiențe care te fac să privești lucrurile cu alți ochi.
După acea expediție, a început să caute o altă direcție pentru energia și dorința ei de explorare.
După K2, am realizat că balanța dintre risc și satisfacția pe care mi-o oferea alpinismul de mare altitudine nu mai înclina în favoarea continuării. Îmi doream în continuare provocări dificile, care să mă scoată din zona de confort, să necesite mult antrenament, anduranță și forță mentală, dar care să implice mai puține riscuri obiective.
Așa am început să mă gândesc la o nouă direcție: alergările de anduranță pe distanțe extreme. Iar ideea de a alerga 100 de kilometri în Antarctica mi s-a părut combinația perfectă între două lucruri pe care mi le doream de mult timp: să ajung pe un continent care m-a fascinat încă din copilărie și să mă confrunt cu o provocare sportivă cu totul nouă.
În fond, nu simt că renunț la provocările extreme, ci mai degrabă că le caut o altă formă. Vreau să văd cât de departe pot ajunge prin antrenament, disciplină și rezistență mentală, dar într-un mod în care raportul dintre risc și satisfacție să fie mai potrivit pentru ceea ce îmi doresc acum de la viață.
Cei 100 de kilometri din Antarctica s-au pregătit în dimineți care începeau înainte de răsărit și în seri petrecute la sală, după serviciu.
De obicei, mă trezesc în jurul orei 5:15, cel târziu la 6:00, în funcție de durata alergării planificate. Ies la alergat între 40 de minute și două ore, în funcție de antrenamentul din TrainingPeaks, apoi mă pregătesc pentru o nouă zi de lucru în IT, între orele 9:00 și 18:00.
Seara, între 19:00 și 21:00, merg la sala de fitness, unde fac antrenamente cu greutăți sau la aparate. După ce ajung acasă, încerc să mai rezolv ce a rămas de făcut, să citesc câteva pagini și, în jurul orei 22:30, cel târziu 23:00, să mă culc.
În weekend, încearcă să păstreze cel puțin o zi pentru munte: drumeție, escaladă sau alergare pe trasee montane. Sportul și natura sunt parte din viața ei per total, nu doar în expediţii.
La întrebarea despre un lucru personal pe care îl va lua cu ea în Antarctica, răspunsul Mariei întoarce povestea către tatăl ei, către ceva ce nu au apucat să trăiască împreună și către felul în care îl simte aproape astăzi.
Îmi doresc să trec linia de sosire cu drapelul României care a învelit sicriul tatălui meu, înmormântat cu onoruri militare în luna ianuarie. Tatălui meu îi plăcea foarte mult să alerge. Din păcate, pasiunea lui s-a manifestat într-o perioadă în care eu nu eram prea sportivă și nu îi împărtășeam dragostea pentru alergare, aşa că nu am avut ocazia să alergăm împreună. Acum îmi place să cred că, într-un fel, sufletul lui aleargă alături de mine și îmi dă putere în momentele grele, atunci când corpul obosește și mintea îmi spune că nu mai pot.
Pentru această plecare, Maria și-a dorit ca efortul ei să ajute și alți oameni. A început să caute o organizație care sprijină educația copiilor aflați în situații vulnerabile. Ajungem MARI era deja printre opțiuni când a văzut o postare a lui Daniel Găvan.
Se cunoșteau prin pasiunea pentru munte. Daniel îi scrisese pentru sfaturi când își pregătea propria expediție pe Everest, iar Maria se bucurase să îi împărtășească din experiența ei. De această dată, el avea să fie cel care îi oferea informațiile de care avea nevoie pentru un nou început.
Discuția despre Ajungem MARI a apărut într-un mod care mie mi s-a părut aproape un semn. Când am hotărât că mi-aș dori ca alergarea mea de 100 de kilometri în Antarctica să aibă și un scop caritabil, am început să caut o organizație pe care să o susțin. Oscilam între două ONG-uri care se ocupă de educația copiilor aflați în situații vulnerabile, unul mai cunoscut și Ajungem MARI. Cu doar o zi înainte să văd postarea lui Daniel, discutasem cu ChatGPT despre ce cauză aș putea susține. Apoi am văzut că și el urma să alerge pentru Ajungem MARI. Mi s-a părut o coincidență prea frumoasă ca să o ignor și am simțit că poate acesta era răspunsul pe care îl căutam.
Totuși, înainte să iau o decizie, am vrut să aflu mai multe. Pentru mine era important să mă asigur că aleg o organizație căreia îi pasă cu adevărat de copii și că banii strânși vor fi folosiți pentru a-i ajuta. L-am întrebat pe Daniel despre experiența lui, iar faptul că îmi povestea că fusese voluntar și cunoscuse direct activitatea organizației mi-a oferit încrederea de care aveam nevoie.
Motivul pentru care a ales să susțină copiii și tinerii din program se leagă de propria ei experiență. Maria știe cine i-a făcut loc să învețe, cine a încurajat-o înainte de rezultate și cine a văzut o posibilitate acolo unde ea încă își vedea limitele.
Mi-am dorit să susțin o organizație care le oferă sprijin copiilor și tinerilor care nu au parte de susținerea necesară pentru a-și continua educația și a-și urma visurile. Am realizat cât de important este să existe cineva care să creadă în tine, să te încurajeze și să te ajute să descoperi de ce ești capabil.
Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie care a pus întotdeauna mare preț pe educația mea, iar mai târziu am întâlnit mentori din lumea sportului și a alpinismului care m-au susținut în drumul meu spre împlinirea visurilor. Știu cât de mult poate conta încrederea cuiva în momentele în care tu încă înveți să crezi în tine.
Când am citit că și Ajungem MARI își propune să ofere fiecărui copil instituționalizat un mentor care să îl îndrume și să îl susțină, mi-am dat seama că uneori o contribuție financiară relativ mică poate avea un impact decisiv asupra vieții unui copil. Cu sprijinul potrivit, acești copii pot avea șansa să își construiască un viitor frumos, să devină adulți împliniți și să contribuie, la rândul lor, la o societate mai bună.
Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că acești copii nu au nevoie doar de ajutor material, ci și de încredere, încurajare și de cineva care să le fie alături.
Pe 2 noiembrie, Maria pornește către o provocare nouă. Susține-o şi tu printr-o donație pe pagina ei de Galantom: Pagini fundraising – Maria Dănilă: Alerg 100 de kilometri în Antarctica pentru tinerii instituționalizați – Galantom – Comunitatea oamenilor de bine.