Ioana are 20 de ani și este studentă în anul II la Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației. Este curioasă, îi place să cunoască oameni noi, să exploreze teorii și lucruri noi despre aproape orice și, de ceva vreme, e foarte pasionată de electronică. Şi, desigur, de pisica ei cu nume inspirat dintr-un baton dulce.
Dincolo de această introducere simpatică, Ioana vorbește despre ea cu o maturitate care se construiește, de fapt, din foarte multe lucruri mici. Spune că îi place să învețe practic, să-și testeze propriile ipoteze și să descopere singură cum funcționează lucrurile. Dar când povestește despre anii de facultate, nu ascunde momentele în care i-a fost greu.
Începutul a fost destul de dur și nu a ținut neapărat de volumul de materie în sine – au fost momente când m-am îndoit de mine și m-am întrebat dacă într-adevăr locul meu este aici. Asta mi s-a părut cel mai greu: începutul, presiunea de a mă ridica la nivelul propriilor aşteptări, efortul constant de a-mi prinde colegii din urmă.
Astăzi, spune că viața de student este echilibrată și că, deşi a fost o provocare continuă, a fost una formativă. A învățat să învețe altfel, să lucreze în echipă și să fie creativă. Dar, poate mai important decât atât, a învățat să nu se mai privească printr-o lupă atât de aspră.
Chiar simt că m-am schimbat. Dacă înainte treceam haotic prin toate și mă consumam cu gândul că ”se putea mai bine”, azi am învățat să fiu mai blândă cu mine, să am răbdare și pur și simplu să am încredere în proces. Privesc lucrurile cu puțin mai mult pragmatism decât înainte, dar în același timp, și cu recunoștință.
O parte din această schimbare a început cu mulți ani în urmă, când Ioana era adolescentă și a ajuns într-un centru de plasament.
Un joc de cunoaștere poate fi începutul
Prima ei interacțiune cu voluntarii Ajungem MARI a fost în urmă cu mai bine de 5 ani. La început au fost activități sportive, ateliere de dezvoltare, întâlniri și jocuri de cunoaștere. Astăzi, privind în urmă, Ioana poate vedea lucrurile pe care nu avea cum să le vadă atunci.
Am reușit să cresc, chiar în sensul propriu, datorită lor. Am devenit mult mai sociabilă și deschisă, iar totul a pornit de la niște sesiuni de terapie și joculețele de cunoaștere de la începutul fiecărui atelier, banale la prima vedere, cărora Ioana mică și introvertită de atunci, nu le înțelegea rostul.
Pentru un adult, un astfel de joc poate părea doar o activitate de spart gheaţa. Pentru un copil sau un adolescent care încă învață să se exprime, să aibă încredere în ceilalți și să-și găsească locul într-un grup, poate fi primul exercițiu de a spune ceva despre el.
Pentru mine încă valorează enorm faptul că am fost încurajată să mă exprim. De acolo, totul a funcționat ca un bulgăre de zăpadă: odată ce am învățat să vorbesc deschis, am devenit curioasă, am început să mă implic în tot felul de activități, în ideea de a descoperi ce îmi place și, treptat, să devin asumată cu cine sunt.
Nu doar activitățile contează
Ioana a participat de-a lungul anilor la ateliere de creație, dezvoltare personală, orientare în carieră, consiliere și educație financiară, dar și la tabere și drumeții. Una dintre experiențele ei preferate a fost tabăra de la Bran, destinată tinerilor, pe care o păstrează în memorie mai ales datorită sentimentului de autonomie pe care l-a avut.
Când este întrebată însă ce experiență ar păstra dacă ar trebui să aleagă una singură…
Îmi pare rău, dar chiar nu pot alege. Simt că mai toate activitățile și experiențele cu Ajungem MARI au contribuit la cum sunt astăzi. Și chestia e că nu e vorba doar de activități sau experiențe, ci de oamenii care au făcut ca aceste lucruri să fie posibile, oamenii care m-au inspirat, oamenii care m-au susținut, oamenii care mi-au oferit posibilitatea să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă și oamenii care mi-au oferit o șansă poate fără să-și fi dat seama.
Din exterior, putem vedea activitatea în sine, aşa cum e. Pentru un adolescent, însă, experiența nu se termină când se termină activitatea. Poate rămâne o idee, o perspectivă, un model, o relație, curaj sau, mai simplu, amintirea că cineva a fost acolo.
„Cred că suntem prieteni, indiferent de vârstă”
Ioana descrie relația cu voluntarii într-un mod special şi profund.
Cred că suntem prieteni, indiferent de vârstă. Am învățat foarte multe lucruri de-a lungul timpului de la ei, nu numai legate de școală, ci și de viață și îmi place că în același timp e și o relație mentor-elev. Nu se simte presiunea pe care ai avea-o în fața unui profesor, e pur și simplu un echilibru firesc: există respect, dar putem să și glumim în egală măsură, fără ca una să o excludă pe cealaltă.
Asta înseamnă, de fapt, să fii un adult semnificativ în viața unui adolescent: să poți fi și omul care îl încurajează să învețe, și omul cu care poate râde, să-i poți oferi un reper fără să-i ceri să fie altcineva decât este.
Iar pentru Ioana, mai există un ingredient esențial:
Nu cred că pot defini eu exact ce înseamnă un voluntar bun în termeni generali, dar pentru mine a contat enorm autenticitatea și prezența. Îmi dau seama că unele zile pot fi obositoare atât fizic, cât și emoțional, iar faptul că ei aleg totuși să fie acolo, fără să pară că vin din obligație, contează cel mai mult.
Lecții care pleacă din centru și ajung în viață
De la voluntari, Ioana spune că a învățat lucruri care au rămas cu ea mult după ce s-au terminat activitățile. A devenit mai organizată, a învățat să aibă răbdare cu ea însăși şi a învățat chiar și principiul briciului lui Occam, pe care îl aplică acum în viața de zi cu zi.
Adică să nu mai complic lucrurile și să nu mă stresez dinainte pentru scenarii care s-ar putea nici să nu existe.
Şi mai e ceva important:
Tot de la un voluntar mi-a rămas adânc întipărită vorba că „Dumnezeu stă în lucrurile mici”. Pentru mine, asta a schimbat mult modul în care îmi privesc realizările, dar și cum mă raportez la mine. Am înțeles că fiecare reușită măruntă merită apreciată, fiindcă e un pas intermediar, cu propria lui greutate și importanță.
Lecțiile astea mă ghidează în tot ceea ce fac acum, și mă simt recunoscătoare pentru oamenii care au fost atât de dedicați cât să-mi dea și mie din timpul, răbdarea și sufletul lor.
O surpriză de ziua surorii
Unele amintiri nu au legătură cu un atelier sau cu o lecție anume. Anul trecut, de ziua surorii Ioanei, la centru nu era pregătit nimic special. Ioana știa asta și îi pregătise ceva mic, să simtă aniversarea. Doi dintre voluntari au decis să facă însă ceva în plus şi i-au organizat, pe ascuns, o surpriză la un escape room.
M-a atins mult faptul că s-au gândit la ea dincolo de activități.
Este diferența dintre o activitate bifată și o relație construită în timp.
„Nu ai nevoie de răspunsuri la toate întrebările”
Astăzi, Ioana se gândește la următorii pași. Vrea să se implice mai mult în comunitatea studențească, să intre în ligă, să participe la ateliere de specialitate și, dacă va putea, să facă și voluntariat. Pe termen lung, își dorește să termine facultatea, să găsească o temă de licență ambițioasă și să ajungă să profeseze în domeniul care îi place.
Nu știe exact unde o va duce drumul, dar pare să fi învățat ceva important despre cum se construiește un drum: încercând, cunoscând oameni, observând, punând întrebări și având curajul de a accepta că nu are mereu toate răspunsurile.
De aceea, mesajul ei pentru un adolescent care nu a participat niciodată la activitățile Ajungem MARI este să încerce.
I-aș spune să meargă fără ezitare la activități, să participe și să se implice cu totul, pentru că nu știi niciodată de unde îți vei lua motivația și inspirația. În fiecare atelier, joc sau ieșire, nu știi peste cine vei da și vei simți dintr-o dată: „omul ăsta vreau să fie modelul meu”.
Cred cu tărie că suntem doar o mică bucățică din cine devenim, restul sunt oamenii pe care îi admirăm și pe care îi întâlnim în contexte de genul ăsta. O idee pe care o prinzi la un atelier, o glumă împărtășită, o poveste sau un obicei bun, toate sunt lucruri pe care le iei din activitățile astea.
Pentru cel care se gândește să devină voluntar
Poate că unul dintre cele mai frecvente gânduri ale unui adult care ia în calcul voluntariatul este: „Dar ce aș putea eu să-i ofer unui adolescent?” Ioana are un răspuns foarte clar
I-aș spune să facă pasul ăsta fără teamă că nu ar ști destule sau că nu ar fi suficient de pregătit. Copiii și adolescenții de acolo nu au nevoie de oameni perfecți, cu formule magice sau răspunsuri la toate întrebările, ci pur și simplu de oameni prezenți, constanți și sinceri. I-aș mai spune și că impactul pe care îl poate avea e mult mai mare decât își imaginează.
Uneori, poți ajunge să fii tu omul care îi deschide unui copil o ușă către ceva ce încă nu știa despre sine.
Pentru Ioana, au fost multe astfel de uși, iar când este întrebată ce ia cu ea mai departe din toți acești ani…
Se poate să iau totul? Am multe amintiri și experiențe valoroase cu Ajungem MARI, dar dacă ar fi să aleg ce contează cel mai mult, aș lua oamenii și încrederea pe care am învățat să o am în mine.
Fii şi tu parte din schimbare: Devino voluntar – Ajungem MARI %